– Aş fi vrut să nu fi aflat adevărul. Aş fi vrut să nu ştiu că voi sunteţi cei care aduceţi cadourile, a spus fetiţa îmbufnată, după ce i-a dat mamei scrisoarea către Moş Crăciun.
Totul începuse cu Zâna Măseluţă. Într-o seară, la culcare, după ce îşi aşezase frumos dinţişorul într-un plic, sub pernă, Petra o întrebase pe mama, mai serios ca niciodată:
– Mami, recunoaşte, aşa e că tu eşti Zâna Măseluţă?
Mama o privise ciudat şi ezitase puţin înainte să dea un răspuns. Asta era ciudat. Doar nu avea să-i confirme acum că e aşa. Cu siguranţă că ceilalţi colegi de la şcoală habar nu aveau şi încercau să o păcălească atunci când spuneau că părinţii iau dinţii şi pun bănuţi în locul lor. Nu putea fi aşa, ea ştia că nu putea fi aşa.
– Nu cred că e momentul să vorbim acum despre asta, răspunsese mama zâmbind. E târziu, mai bine culcă-te ca să poată veni zâna să-şi ia dinţişorul.
– Te rog, vreau să ştiu. Dar vreau să ştiu adevărul, continuase Petra folosind tonul pe care îl au adulţii atunci când nu mai au chef să fie contrazişi.
– Chiar eşti pregătită să afli? Chiar vrei să ştii?
Ar fi răspuns nu, dacă ar fi ştiut ce urmează, dar în seara aceea se simţea mare, simţea că nu mai e un copil, că adevărul e tot ceea ce contează pe lume.
– Da, chiar vreau!
– Bine, aşa e, adevărul e că noi suntem.
Ochii i se împăienjeniseră brusc şi, deodată, tot curajul şi mândria de copil mare se transformaseră într-un val de lacrimi ce aveau să ude perna şi bluza de pijama a mamei. Minţise, nu dorise să afle asta, nu dorise să creadă asta.
– Şi dacă zâna măseluţă nu există, atunci iepuraşul…? Şi Moş Crăciun…? suspinase ea, după ce se mai liniştise.
Mama însă decisese să nu mai scoată niciun cuvânt, să lase discuţia asta pe altădată. Era cu adevărat târziu, poate prea târziu şi totodată prea devreme.
– Aş fi vrut să nu fi aflat niciodată, repetă ea, doi ani mai târziu, întinzând scrisoarea frumos caligrafiată şi desenată, către Moş Crăciun. O veţi trimite, da? se asigură ea şi aşteptă să vadă reacţia de pe chipul părinţilor, să evalueze care erau şansele să primească măcar o parte din ceea ce scrisese acolo.
– Sigur că da, răspunseră ei, zâmbind ghiduş.
– Am şi câteva întrebări, aş vrea să primesc răspuns, poate de Moş Nicolae, ce ziceţi, oare îmi va răspunde Moşul?
– Cine ştie, poate, vom vedea…
Măcar asta era bine, puteau să se joace în continuare de-a Moş Crăciun. Nu era chiar acelaşi lucru, dar încerca să se împace cu varianta asta nouă a poveştii.
– Hai acum la baie, la dinţi şi apoi la culcare, o întrerupse mama din visare.
Ah, atâta plictiseală în viaţa de zi cu zi: teme, şcoală, spălat pe dinţi, pieptănat, ar fi dat orice să fie un spiriduş şi să-l ajute pe Moş Crăciun, fără să-şi bată vreodată capul cu altceva decât cum să se joace şi să inventeze noi jucării pentru copii. Adormi mai greu, emoţia sărbătorilor îi intrase deja în suflet şi se întreba oare ce cadouri va primi, de la părinţii ei care nu vor avea niciodată barbă albă şi tunică roşie, sau cel puţin nu prea curând, îşi spuse ea amuzându-se la imaginea mamei cu barbă albă. Nasoală treaba asta cu părinţii. Măcar de la Moşul puteai spera că-ţi va aduce şi ceva din ce-ţi doreai, pe lângă hainele acelea inutile şi trenuleţele care îi plăceau tatălui. Dar acum cine ştie pe ce criterii va primi cadouri, ce vor considera părinţii că e „o prostie” şi ce nu. Mâine va trebui să vorbească cu ei, să le explice că Moş Crăciun nu a comentat niciodată şi că a primit mereu ceva ce-şi dorea cu adevărat, va trebui să vorbească, va trebui…., să le explice…, sunt încă un copil, ştiţi că îmi plac păpuşile, chiar dacă am multe… mama spune că există Moş Crăciun, că are doar nevoie de ajutor…., mama spune că fiecare trebuie să fie un Moş Crăciun…, dacă nu cheltui toată bursa pe migiuţe de la automat poate cumpăr şi eu câteva cadouri pentru părinţi… şi pentru Lizzy şi Ţica, căţelul şi pisica…., şi Petra alunecă într-un somn adânc.
Va urma.