Passo Sella (2180),  urcare cu telecabina de la cabana cu același nume până la Rifugio Toni Demetz (2865), pauză la Rifugio Vicenza (2256), înconjurul masivului Sassolungo, cu multe pauze de poze și o pauză de ploaie la Rifugio Emilio Comici (2154), în total aproximativ patru ore și jumătate pe traseu.

N-aș putea spune de ce am întârziat atât de mult cu ultimul articol din seria drumețiilor noastre prin Dolomiți, pe via ferrata sau pe poteci, cred că am așteptat momentul potrivit. Și ce moment poate fi mai bun decât ziua mea de naștere, când vreau să îmi aduc aminte ce aniversare superbă am avut acum fix doi ani, când pașii m-au dus alături de familie și prieteni, tocmai pe il giro del Sassolungo. Nici nu vreau să cred că au trecut doi ani, ca să nu mai spun de cei 44 pe care îi împlinesc astăzi. Să revenim mai bine la potecile de munte și să visăm cu ochii deschiși la o frumusețe cum numai în Dolomiți întâlnești.

Ii giro del Sassolungo a fost ultimul dintr-o serie de cinci plimbări memorabile, după Valle di Fannes, Tre Cime, Averau, Cinque Torri și Lagazuoi. A fost sigura zi în care ne-a plouat, dar și ce frumos s-a încheiat!

Am început devreme, dar nu ne-am grăbit deloc. Ca orice melc respectabil, am băut ceaiul pe îndelete și am pornit abia pe la amiază spre Passo Sella. Ne-am strecurat cu grijă printre roiurile de bicicliști care se pregăteau de competiție, am luat telecabina până la Rifugio Demetz, moment în care ne-am dat seama că ne e foame și ar fi bine să nu plecăm cu burta nemulțumită pe traseu. Doar o dată pe an era ziua mea.

De la refugiu a urmat o coborâre destul de abruptă și pietroasă până la Rifugio Vicenza, un alt colț de rai pe lângă care n-am putut trece indiferenți. De la terasa lui, cu un pahar răcoritor în față, am văzut și ascultat ploaia venind.

Poteca a fost destul de lină după aceea, frumoasă și fără mari diferențe de nivel. Tunetele și norii au părut să ne ocolească o vreme, stâncile se ridicau înalte chiar pe lângă cărare, din vale se auzeau clopote de vaci. Simțeam nevoia să stau pe loc și să absorb toate aceste sunete și mirosuri, înclusiv cel de ploaie. Prietenii noștri au mărit pasul, dar n-am scăpat de ploaie. Înainte de Rifugio Emilio Comici a început să toarne. Ne-am adăpostit sub o streașină, căscând ochii cu mirare la atmosfera de lux din jurul refugiului încă închis la momentul acela.

Când răpăiala s-a mai potolit am plecat mai departe, am admirat din mers panourile tematice și am salutat respectuos niște vaci cu priviri princiare. Cred și eu, cu așa o bogăție naturală în jur, ar fi imposibil să te porți umil.

Când am ajuns din nou la mașini eram uscați. Doar eu eram nedumerită, mă întrebam încă de ce a trebuit să fie așa o vreme ciudată tocmai de ziua mea. Ciudată, zici? mi-a reproșat masivul Marmolada și s-a înroșit de nervi, atrăgând spre el toată lumina soarelui care apunea. Nori jucăuși ne-au tăiat calea, pe șosea, iar deodată ce să vezi, un curcubeu mi-a spus La Mulți Ani, în cea mai colorată limbă pe care am citit-o vreodată. Asta era, de aceea a plouat.

Astăzi în București e cald. Nu e nici urmă de curcubeu sau stâncă în apropiere și aș da orice pentru o ploaie. Dar nu sunt tristă, nu atât timp cât îi am pe cei dragi aproape și atâtea amintiri din LumeaMare în suflet. În plus, știu că toate au un rost și că Dolomiții ne așteaptă oricând să revenim.

Completare, după 24 de ore: la final de zi a început să plouă, deși nicio prognoză nu prevedea asta. Am primit ce mi-am dorit, din nou, mai puțin curcubeul… Dar sunt sigură că undeva, în LumeaMare, a fost și un curcubeu.

Am început să avem un obicei nou în familie, atunci când ne întoarcem dintr-o călătorie, mai ales dacă aceasta implică un circuit. Scriem o listă cu toate locurile și experiențele pe care le-am trăit, într-un tabel, apoi dăm toți trei note, fără să ne influențăm unul pe altul. De aici rezultă un top cu cele mai frumoase descoperiri sau clipe petrecute împreună. E bine dacă facem asta imediat, dar e interesant și dacă așteptăm ca impresiile să-și mai piardă din intensitate și ceea ne-a impresionat cu adevărat să se separe de ceea ce a fost mai puțin important. Îmi folosesc notițele pentru a-mi aminti uneori de particularitățile unui traseu, ale unui pensiuni sau ale unui oraș, dar de cele mai multe ori sentimentul care vine odată cu amintirea lor e cel care determină nota pe care o acord. Mai mult de atât, acest sistem mă ajută să observ cum a perceput și apreciat Petra locurile prin care a trecut, ceea ce contează în planificarea vacanțelor viitoare.

În ghidul Passau – Viena pe biciclete, în familie. Itinerariu și sfaturi practice am spus deja tot ce era de spus despre organizarea unei vacanțe pe biciclete între Passau și Viena, pe Donauradweg*. Acum ne permitem să devenim subiectivi și să împărtășim cu tine rezultatul votului, adică lista celor mai frumoase zece locuri și experiențe pe care le-am văzut, respectiv trăit pe acest traseu. Nu le pun în ordinea importanței, ci mai degrabă în ordine cronologică, așa cum ne-au ieșit în cale.

1. Obernzell, oprirea neașteptată

După ce Petra și-a luxat glezna chiar din prima zi, la 16 km de Passau, după ce am sperat să treacă, după ce ne-am dat seama că nu va trece și am căutat febril un loc de dormit, după ce am găsit cazare și ne-am liniștit, după ce ne-am propus să vizităm Muzeul Ceramicii din Obernzell, dacă tot eram acolo, dar s-a închis exact când am ajuns noi la ușă, după toate acestea am profitat de ultimele raze de soare și am descoperit un parc cu câteva jocuri și leagăne, simulări de baraje pentru copii și cea mai elastică, viguroasă și confortabilă iarbă pe care am avut vreodată ocazia să mă întind. Și ce dacă planurile ne erau date peste cap din prima zi? Cine zicea că avem un plan?

2. Traseul dintre Obernzell și campingul Kaiserhof, pe lângă Schlögener Schlinge

Aceasta a fost poate că cea mai frumoasă parte a traseului, în strânsă competiție cu bucata care trece prin Wachau. Drumul de biciclete ne-a dus când prin păduri, pe sub bolte verzi, când pe malul Dunării. Multe lebede pluteau pe apă, iar alte familii se plimbau cu mic, cu mare, pe biciclete, role sau trotinete. După Obermuller panouri tematice au acompaniat traseul, prezentând cu mulaje și text (din păcate în germană) peștii prezenți în Dunăre. Despre peisajul de la curbura Dunării (Schlögener Schlinge) anumite ghiduri pretind că a fost votat pe loc fruntaș în Austria. Poate e puțin exagerat, dar nu pot spune că nu e foarte frumos și că nu ne-a rămas în minte.

3. Camping Au an der Donau: bine, foarte bine, excelent.

A sta la camping poate fi o experiență în sine. De foarte multe ori alegem asta nu atât pentru preț, cât pentru păsările care cântă dimineața devreme și șansa de a petrece mai mult timp în aer liber. La Au an der Donau am avut cortul aproape de un lac, o măsuță de lemn cu băncuțe lângă cort, loc de foc puțin mai încolo și Dunărea la doi pași. Ne-am întins pe păturică și am privit cerul printre crengile copacilor bătrâni, am ascultat poveștile altor călători pe biciclete și ne-am bucurat de siguranța și curățenia pe care toată buna organizare din jur le oferea. Petra s-a jucat în parcul pentru copii de alături, iar eu am scris în jurnal în cel mai plăcut birou posibil.

4. Orașul Grein, ce surpriză!

Unul dintre cele mai frumoase orașe mici de pe drum. Am dormit în campingul din care se vede Castelul Greinburg pe care l-am vizitat a doua zi și în care am descoperit o curte interioară unde poți spune că s-a inventat cuvântul serenitate, dar și o încăpere întreagă tapetată și decorată cu imagini formate din pietricele din Dunăre. Iar teatrul vechi din centrul orașului Grein, păstrat așa cum era el pe la 1791, ne-a amuzat cu poveștile și istorioarele sale și ne-a trimis în trecut fără să fim nevoiți să facem un efort de imaginație. Să spun și de cofetărie? Nu, nu recunosc nimic.

5. Ybbs – traseul până acolo și orașul

Pe drumul spre Ybbs pădurea ne-a ținut răcoare într-o zi cu mult soare, iar Dunărea a clipocit ademenitor, cu coturi liniștite de apă limpede în care în cele din urmă am intrat cu picioarele, cât să ne răcorim. Iar Ybbs ne-a așteptat la final de zi, cu case vechi și străzi înguste, pietruite, un mare parc de joacă pe o faleză generoasă și un apus roz în fața căruia Dunărea s-a acoperit cu o poleială subțire, argintie, încrețită doar de valurile provocate de câte un șlep întârziat.

6. Melk, dincolo de abație

N-am îndrăgit orașul numai pentru impresionanta sa mânăstire, pe care o cunoșteam deja. L-am îndrăgit pentru străzile și clădirile sale istorice, pentru gazdele minunate pe care am avut șansa să le întâlnim sau pentru iepurii sălbatici care ieșiseră cu zecile din pădure la apus, pe o pajiște din apropierea Dunării. Bine, să recunoaștem, nici abația nu ne-a lăsat rece, e imposibil să nu fii impresionat de statura sa, cum stă acolo sus, între pământ și cer, dominând orașul.

7. Wachau, cu de toate

Wachau a intrat în categoria experiență completă care a inclus peisaje, cultură și bucurii culinare. Am ajuns într-o zi caniculară și la o oprire am comandat un pahar de vin alb rece foarte bun, spunând astfel Noroc! ocupației ce modelează relieful și peisajul întregii zone. Am continuat cu vizite la restaurantele mai mici sau mai mari ale localnicilor, numite heuriger, unde am degustat vinuri bune și feluri gătite în casă. În plus, nu am simțit nicăieri bucuria pe o aveam seara, când priveam din campingul de la Rossatz, chiar peste Dunăre, către unul dintre orașele mele preferate: Dürnstein. Mi-a plăcut enorm să-l văd așa, de la distanță, fără turiștii înghesuiți prin magazinele de suveniruri. Trebuie să spun că și traversarea Dunării între Dürnstein și Rossatz a fost o experiență, cu un bike ferry electric ce făcea cu greu față curentului și avea o traiectorie halucinantă până ajungea de pe un mal pe altul.

8. Tulln, orașul înflorit

Când am ajuns în Tulln mi-am dat seama că păstrasem în amintire o imagine mult simplificată a orașului. Țineam minte doar faleza luminoasă a Dunării, frumoasa Fântână a Nibelungilor (pentru care am citit toată epopeea, înainte de a pleca la drum) și o experiență dezamăgitoare trăită la muzeul dedicat pictorului Egon Schiele. Pe toți trei ne-au surprins culorile și mulțimea de flori de pe malul Dunării, dar și parcurile uriașe aflate la extremitățile orașului. Alesesem între o noapte în Krems sau în Tulln doar pe bază de preț, ca apoi să ne dăm seama că am fost mai mult decât norocoși să rămânem în Tulln.

9. Oportunitățile de bălăceală pe drum

Pentru că tot am pomenit, la punctul anterior, parcurile verzi din Tulln, folosesc acest prilej pentru a menționa toate ocaziile de bălăceală pe care le-am avut pe drum, între Passau și Viena. Ar fi fost chinuitor să pedalăm atâta amar de kilometri pe malul Dunării fără să putem, la un moment dat, să facem și noi o baie. Mai întâi am întâlnit cele patru lacuri de lângă Feldkirchenner, în drum spre Ottensheim, un loc în care poți face baie, poți sta pe iarbă (și ai loc din plin) sau poți practica sporturi acvatice. Apoi am aflat că la cinci kilometri de Melk erau alte lacuri curate în care ne-am îmbăiat liniștiți și nederanjaţi de nimeni, cot la aripă cu peștii. La Dürnstein am descoperit Kuenringerbad  un ștrand cu apă naturală, curat, fără chimicale, împodobit cu stuf și nuferi, o minune. Ca să nu mai spun că lângă camping era o plajă cu nisip și cu intrare lină în apă, un fel de beach with a view, adică baie cu priveliște către oraș. În cele din urmă am ajuns în Tulln unde am făcut baie alături de rațe, în Aubad Tulln, un parc natural care se întinde pe o suprafață de treizeci de hectare, după care am dat fuga și până în parcul alăturat grădinilor din Tulln (o expoziție uriașă de plante), unde ne-am plimbat cu bicicletele pe potecile umbrite și am făcut o plimbare cu caiacul, pe canale.

10. Time travel la Viena

Viena iese întotdeauna câștigătoare în alegerile și preferințele noastre. De data aceasta am votat pentru o experiență nouă: o expoziție interactivă și o lecție de istorie așa cum ar trebui să fie, pentru copii. Cu informații puține prezentate cu umor, cât să nu plictisească, cinema 5D și manechine care vorbesc, e o introducere plăcută în istoria orașului. Se numește Time Travel, e foarte aproape de Michaelerplatz și merită încercat, nu explicat. Dacă vrei totuși mai multe detalii, vezi aici.

„Topul” nostru se încheie aici, dar  n-ai idee câte alte experiențe și locuri frumoase au rămas în umbră, doar pentru că am vrut să limitez lista. Voi face însă dreptate cât de curând și le voi da șansa să iasă la lumină. Dacă n-ai răbdare și n-ai citit încă articolul anterior, îți promit că poți găsi acolo câteva indicii, pe lângă multitudinea de sfaturi practice.

* Donauradweg face parte din Eurovelo 6, un traseu care se întinde de la Atlantic până la Marea Neagră, teoretic cel puțin, pentru că imediat ce intră în România este reprezentat prin puncte puncte, după cum poți vedea aici.

Această călătorie a fost susținută și promovată de Descoperă Austria și Oficiul de Turism al Austriei. Am avut și avem libertate deplină în planificare, desfășurare, alegerea traseului și opiniile exprimate.

Înainte de orice vreau să știi că acest articol nu face parte dintr-o campanie plătită. Vreau doar să-ți împărtășesc aprecierea mea pentru sandalele pe care le-am purtat în aproape toate călătoriile din ultimii cinci ani, pe care nu le-am lăsat din picioare nici în oraș și de care încă nu mă despart: sandalele mele sport de la Ecco. Îți mai spun că linkurile din acest articol fac parte dintr-o afiliere prin care, dacă tu te vei decide să achiziționezi ceva de la Ecco acum sau în zilele următoare și vei da click pornind de la noi, vom avea șansa să câștigăm și noi un comision de la magazin (nu de la tine), ceea ce nu ne-ar strica deloc și ne-ar face să-ți fim recunoscători. La fel de recunoscători cum le sunt eu sandalelor care m-au dus fără să mă trădeze prin toate condițiile posibile de vreme și teren.

Le-am cumpărat în 2012, cu ceva timp înainte de a pleca în vacanță în Iordania. Am prins o reducere și prețul a fost la jumătate. De atunci le-am purtat peste tot și oricând, vezi câteva exemple în fotografiile de mai jos. Au fost bune pe post de sandale, de bocanci, ba chiar și de șlapi. Le-am dus prin nisip sau prin pietriș, pe cărări line sau pe cărări de munte (nu recomand totuși, au talpă aderentă, dar nu protejează degetele, eu am făcut asta doar pentru că știam că drumul nu e lung și pentru că traseul implica mersul prin apă), m-au protejat prin râuri cu apă dulce sau le-am testat rezistența în apă sărată, atunci când nu am avut papucei speciali de pietricele, le-am îngropat cu totul în noroi și le-am spălat în mașina de rufe. Au ieșit cu bine din toate, s-au uscat mereu foarte repede și, după toate acestea, eu zic că se țin încă bine.

Acum doi ani am mai prins o promoție și i-am cumpărat și Petrei, unele roșii. S-au comportat la fel de bine, singurul minus ar fi că la apă au lăsat urme roșii pe picioare. Spre bucuria mea, Petrei i-au crescut picioarele și le-am moștenit eu, așa că am acum și o pereche de rezervă. Probabil că cel puțin cinci ani de acum înainte nu mai duc grija sandalelor de călătorie.

Prețul lor poate depăși patru sute de lei, dar dacă împart la numărul de ani în care le-am folosit, e evident că merită. Iar eu, așa cum spuneam, mi-am luat iarna sandale și vara sanie, la jumătate de preț. Am observat că Ecco are frecvent promoții, e de urmărit și prins ocazia.

În momentul de față sandalele cu pricina nu sunt reduse, dar există o promoție serioasă la alte produse (inclusiv sandale de oraș, eu am și așa ceva, tot de la ei, tot senzaționale din punct de vedere confort), în caz că vrei să arunci un ochi.

Tu ce sandale porți în călătorii? M-aș bucura să completăm cu alte idei și mărci care pot oferi o experiență la fel de bună.

Înainte să deschidă portbagajul, Vali mai lustrui o dată numărul și luneta. Lia parcase iarăși sub un copac și mașina se umpluse cu găinaț de porumbei. Pe ea nu o interesa. Ce faci atâta caz, spunea, e o doar o tablă, se șterge. Dacă mașina s-ar fi șters singură ar fi fost bine, numai că acel se șterge din discursul ei însemna întotdeauna că se duce Vali să o spele. Strânse din dinți și decise ca de data aceasta să nu-i reproșeze nimic; plecau în minivacanţa pe care Lia o așteptase tot anul, nu era bine să înceapă cu o încă o ceartă. Deschise portbagajul, apucă rucsacii și îi așeză cu atenție, apoi îi înmână ei cheia mașinii. Lia conducea de ani buni, el abia își luase carnetul și nu s-ar fi încumetat la un drum atât de lung.

– Iartă-mă că nu te-am ajutat cu rucsacii. Am vrut să mai verific o dată vremea, spuse ea, în timp ce-și aranjă oglinda retrovizoare și scaunul. Se anunță vreme excelentă, nici prea cald, nici prea frig, nori cu soare, ideal pentru munte.

Porni mașina și întinse mâna către radio, pentru a reduce volumul muzicii. When the doves cry abia se mai auzi din boxe. Surescitată de plecare, uitase probabil că asta era melodia lui preferată.

– Știi că la munte vremea se poate schimba de la o clipă la alta, dar o ploaie n-a omorât pe nimeni, zise Vali printre dinți.

– Nu cobi. Vrei să te dau jos la prima? întrebă Lia uitându-se la el cu o sprânceană ridicată. Da, domnu’ știe-tot, poate să se schimbe, dar de ziua mea nu se va întâmpla așa ceva, ai să vezi. Dolomiți, nu plecați nicăieri că venim imediat.

Mașina porni în trombă din parcare și Lia întinse din nou mâna către volumul radioului, dar era prea târziu, acum era doar un hit stupid, despre niște creioane colorate. Vali oftă, la cât de puțin timp aveau la dispoziție ar fi preferat o plajă liniștită pe care să se odihnească.

– Dolomiți? Și eu care credeam că mergem în Grecia.

– Încetează. E ziua mea, da? Să nu îndrăznești.

Lia nu avea deloc chef de glumă. Trebuia să o dreagă, cât nu era prea târziu.

– Glumeam, chiar mă bucur că mergem, nu uita că eu am insistat să profităm de ocazia asta.

Lia avea părul recent coafat și, așa cum îi jucau șuvițele roșcate pe lângă ureche, părea o puștoaică. Dacă n-ar fi avut aceeași privire concentrată, în timp ce conducea, nu ar fi semănat deloc cu Lia pe care o cunoscuse acum câțiva ani, când venise să participe la inventar și să preia contabilitatea magazinului. Lia de atunci era o brunetă cu părul tăiat drept în dreptul cefei, cu picioare lungi și pantofi cu toc care scoteau sunete sacadate în timp ce-l urmărea peste tot, printre rafturi. Când rămăsese doar el cu ea în depozit, numai la fișe de inventar nu se mai gândise. Iar când acceptase prima lui invitație în oraș, evitase să se uite în oglindă timp de o săptămână, ca să se amăgească cu iluzia că e un bărbat suficient de bine pentru o tipă tare ca ea. Zâmbi și o privi încă o dată pe Lia lui, altă Lia, acum roșcată, în pantaloni strâmți de munte și bocanci. Poate că e o idee bună să meargă la munte, aerul proaspăt ar putea să îi redea pofta de zbenguială pe care o avea când nu muncea încă zi lumină la firma de contabilitate. Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Lia îi întoarse zâmbetul, luă mâna de pe schimbător și o așeză pentru scurt timp pe piciorul lui.

După primii opt sute de kilometri Vali simți că-și poate face inventarul fiecărui os din spate și bazin, cât despre fantezii, nu-și mai dori decât o bere rece și un pat în care să-și poată întinde oasele și să adoarmă cât ai zice nani.

– Dacă n-aș fi așa obosit, ți-aș ridica o statuie, spuse el, privind chipul la fel de concentrat al Liei, de parcă acum plecaseră din fața casei și nimic nu o putea opri din drum.

– Sună bine, dar cred că aș aprecia mai mult dacă te-ai uita după o pensiune. Ar fi bine să găsim ceva înainte să se întunece de tot, spuse ea și vocea îi sună puțin ruginit. Vorbise foarte puțin pe tot drumul, ca și cum n-ar fi vrut să-și consume energia de care avea nevoie pentru a ajunge cât mai curând în Italia.

– M-am uitat pe net când am oprit la benzinărie. În prima localitate sigur găsim ceva, par să fie destule. Ca să fiu sincer, abia așteptam să-mi spui asta.

Lia se îndreptă de spate, roti capul de două ori, apoi se încordă deodată și se încruntă. Mașina începu mai întâi să tremure, apoi se înecă, tuși și, în ultimă instanță, tăcu de tot. Cu o ultimă prezență de spirit, Lia reuși să tragă pe dreapta, folosindu-se de inerție, după care se făcu iarăși liniște. Nici unul nu îndrăznea să spună nimic. În jur lor erau doar câmpul și șoseaua, atât cât se mai distingeau în întunericul care devenise deodată foarte gros. Lia încercă din nou să învârtă cheia, dar degeaba. Motorul nu avea nici cea mai mică intenție să se trezească. Nici măcar luminile nu se mai aprindeau.

– O fi ceva electric, spuse timid Vali.

– Nu, răspunse Lia.

– Nu ce?

– Nu pot să cred, continuă ea. Ce naiba facem?

– Păi și eu de unde să știu?

– Sigur, te pomenești că tot eu ar trebui să știu. Eu să conduc, eu să repar, eu să verific mașina înainte de drum, izbucni Lia, din ce în ce mai enervată.

– Oprește-te. Am făcut tot ce am putut. Nu e vina mea acum.

– N-ai făcut. Ai zis că nu avem nevoie de un card de asistență, că e mașină nouă și nu are ce să se întâmple. Acum pe cine chemăm să ne ajute?

Vali nu găsi nimic de răspuns. Stăteau și priveau în gol, către bezna din față, când se auzi un fâlfâit atât de puternic de ai fi putut jura că dă un avion din aripi. Până să se dezmeticească o mâzgă alb-gălbuie căzu pe mașină, zguduind-o și acoperind-o aproape cu totul.

Lia țipă. Vali încremeni, cu ochii ieșiți din orbite.

– Pornește ştergătoarele, acum! strigă el. Dar nici ştergătoarele nu ascultau de comenzi.

Mașina murise. Apoi o pasăre uriașă își făcuse nevoile peste ea. Muntele era acum un munte de găinaț care făcea tabla să sfârâie. Deci e adevărat, rahatul de pasăre e coroziv, își spuse Vali.

– Acum să te văd cum cureți asta, tu și mania ta pentru mașini curate. Eu am plecat, spuse Lia, apoi împinse cu putere portiera. Așteptă să se scurgă mizeria și țâșni afară, sărind cu agilitate peste mizeria care se adunase lângă prag.

– Lia, unde crezi că pleci?

– Cum unde? În Dolomiți. Ai impresia că o să stau să-mi petrec aniversarea sub un morman de rahat?

– Parcă nu te deranja, mai strigă Vali, în timp ce silueta Liei se topea în noapte.

Când ieși și el din mașină, sărind peste locul șoferului, Vali desluși în lumina unei raze de lună care scăpase printre nori o siluetă enormă de pasăre. Dacă n-ar fi semănat atât de tare cu un porumbel, creatura ar fi putut fi la fel de bine un dinozaur, atât de mare era. Vali îngheță și speră ca înaripata să nu se miște sau să nu o atace pe Lia, a cărei siluetă încă nu se vedea. Încercă să strige, dar nodul din gât era prea gros ca să lase vreun sunet să iasă. Norii se dădură și mai mult la o parte din fața lunii și atunci o văzu și pe Lia: se cățăra cu o ușurință de invidiat pe spatele păsării. Porumbelul gigant își întinse aripile și o luă cu el, ridicând un praf care acoperi pământul și cerul și făcând-o să dispară, pentru a doua oară, în noapte.

Ce crezi că s-a întâmplat mai departe? Scrie sau modifică într-un comentariu finalul la această poveste și poți câștiga un voucher cu o reducere de 100% pentru un card premium de asistență rutieră în valoare de 70 de lei, valabil 15 zile. 

Această situație fictivă se poate transforma măcar parțial în realitate, dacă mașina ta cedează psihic sau fizic în timpul unei vacanțe. Imboldul și premiul vin de la 9695, un serviciu de asistență rutieră care îți poate salva vacanța și, cine știe, poate chiar relația. Ai mai multe detalii în articolul: Asistența rutieră sau cum să nu faci gaură în bugetul de vacanță.

Câștigător va fi cititorul care va lăsa cel mai haios sau original comentariu și va fi anunțat joi, 20 iulie. Rămâi pe aproape, poveștile continuă.

Îmi făceam un ceai și îmi adunam curajul să scriu despre un subiect care avea toate șansele să te facă să-ți dai ochii peste cap înainte de a da click, dacă nu găseam o abordare mai aproape de suflet. Alesesem un plic dintr-o cutie cu ceaiuri care vin la pachet cu mesaje siropoase, un fel de răvașe pentru suflete plictisite. În general știam la ce să mă aștept, dar acesta m-a luat prin surprindere: „Use your head to live with heart”. Era exact răspunsul și titlul de care aveam nevoie. Să-ți folosești mintea pentru a călători conștient este, din punctul meu de vedere, o condiție necesară pentru a te bucura apoi din toată inima de vacanță și de locurile pe care le vizitezi. Iar acesta este punctul de pornire din care putem să începem drumul către transformarea noastră în călători responsabili.

Folosește-ți mintea pentru a trăi cu inima.

Ecoturism

Dar ce înseamnă călătorie responsabilă, călătorie verde / green, turism sustenabil sau ecoturism? Am făcut o primă încercare de a mă apropia de acest subiect în 2013, atunci când am scris articolul „Ecoturismul sau grija față de ceea ce ne este aproape”. Chiar și după patru ani, acesta spune deja foarte multe și nu conține informații demodate sau depășite. Dar nu m-am oprit acolo. În anii care au urmat am înscris blogul în Asociația de Turism din România, am citit, am studiat, am vorbit cu furnizori de servicii ecoturistice și în primul rând am practicat acest tip de călătorie, apoi am povestit despre experiențele noastre prin lume sau prin țară și sper că am dovedit că aici, în LumeaMare, ecoturismul nu e doar o etichetă sau un strai în care ne îmbrăcăm pentru paradă, ci modul nostru de a gândi și simți o vacanță.

Există mai multe definiții ale ecoturismului, cât și a turismului etic, conștient, responsabil sau sustenabil, dar nu vreau să încep zvârcolindu-mă în cuvinte. Voi prezenta câteva explicații relevante la finalul* articolului, iar aici vor face un rezumat sau o interpretare a ceea ce înseamnă călătoria responsabilă pentru noi: este vorba de acea vacanță care se întinde, preferabil, pe mai mult de un weekend și în care avem șansa să cunoaștem o regiune restrânsă, să descoperim natura sau obiceiurile locului, să protejăm natura și să ne aducem măcar o mică contribuție la bunăstarea sau dezvoltarea unei comunități.

Nu putem să respectăm toate principiile unei călătorii responsabile, așa cum nici tu nu vei reuși să îți planifici vacanțele căutând întotdeauna cele mai verzi destinații. Ba mai mult de atât, sarcina planificării nu ți se va ușura, dimpotrivă, dar la final vei avea satisfacția că a meritat efortul de a afla mai multe, de a face o alegere conștientă și de a evita anumite greșeli. Așa cum spuneam la început, poate că cel mai important e să-ți folosești mintea, să nu iei o decizie numai după o poză pe care ai văzut-o pe instagram sau după o ofertă incredibilă de zbor apărută peste noapte, fără să fi încercat vreodată să afli ce e dincolo de reclamă.

Turismul cu bune și cu rele

Poate că e bine, înainte de orice, să meditezi la efectele negative ale turismului, mai ales acolo unde masele de vizitatori ajung să depășească numeric populația locală, un exemplu clasic fiind Veneția. Un astfel de subiect ar cere o analiză atentă și un articol dedicat, așa că nu voi spune aici decât că turismul contribuie la irosirea resurselor naturale (prin consumul excesiv de apă  în hotelurile cu piscine și terenuri de golf, de exemplu), degradarea solului, peisajelor și echilibrului natural (eroziuni, incendii, tăieri de copaci pentru a face loc construcțiilor sau plantațiilor cu specii importate pentru a fi pe plac turiștilor), reducerea habitatelor multor animale sălbatice, poluarea aerului și oceanelor, tăierea copacilor, acumularea unor cantități uriașe de gunoaie, în cele mai neașteptate locuri, înrăutățirea condițiilor de trai pentru localnici (creșterea prețurilor), distrugerea monumentelor, abuzul asupra copiilor, transformarea tradițiilor și credințelor în subiect de spectacol etc.

Pe de altă parte, industria turismului e foarte importantă în dezvoltarea economică a unei țări și este una dintre cele mai puternice din lume. Una din nouă, zece sau unsprezece persoane (cifre provenind din surse și estimări diverse) are un job în turism și sunt mai multe femei angajate decât în orice alt domeniu. Practicat cu inteligență, turismul poate susține eforturile de conservare sau poate contribui la păstrarea unor tradiții. Mai multe argumente poți găsi aici sau, dacă vrei o analiză foarte amplă a sabiei cu două tăișuri numit turism de masă, îți recomand o carte foarte bună: Overbooked, de Elizabeth Becker.

Ești conștient că modul în care îți organizezi vacanța poate face diferența dintre negativ și pozitiv?

Un singur exemplu te va lămuri. Am arătat deja că turismul este un motor important al dezvoltării, dar, pentru ca această dezvoltare să fie durabilă și reală, banii pe care tu îi cheltuiești trebuie să rămână acolo unde trebuie și e mai multă nevoie de ei. Există situații în care doar 5 dolari, din 100 cheltuiți de către un turist, rămân în economia locală (sursa aici). Poți preîntâmpina aceste situații, pregătindu-ți călătoria cu atenție și responsabilitate.

În concluzie, iată câteva idei de care ar trebui să ții cont, din poziția ta de călător responsabil:

• Documentează-te și pregătește-ți tu însuți călătoria, nu te baza doar pe ce afli de la alții. Greenwashing-ul există și poți fi foarte ușor amăgit, dacă nu ți-ai făcut temele. Voi reveni cu o colecție de surse și instrumente care să te ajute să faci asta mai repede și mai eficient.
• Fii tolerant, tratează comunitățile locale cu respect, află dinainte ce comportamente sau gesturi ar putea deranja sau ofensa.
• Generează profit pentru localnici și afacerile locale cumpărând de la meșteșugari locali și alegând produse și servicii turistice furnizate de localnici.
• Acumulează informații minime despre biodiversitate și eforturile de conservare, despre resursele naturale ale destinației, află care sunt speciile aflate în pericol și modul în care activitățile pentru care optezi în vacanță (aici intră chiar și cumpărarea de suveniruri) pot irosi, dăuna sau proteja. Nu lua nicio poveste de bună, un simplu search pe internet îți poate oferi și alt punct de vedere.
• Nu susține organizațiile și companiile care, prin activitățile desfășurate, violează drepturile altor ființe, fie că e vorba de animale sălbatice sau de copii.
• Încearcă să minimizezi sau să neutralizezi amprenta de carbon prin alegerea unor mijloace de transport cât mai puțin poluante și prin susținerea unor inițiative locale din zonele mai puțin dezvoltate.

Toate aceste puncte vor fi dezvoltate în articole viitoare.

Până atunci, te încurajez să-ți pui măcar câteva întrebări, înainte de a pleca în vacanță:

• Ghidul sau compania cu care vei lucra la nivel local are personal angajat dintre localnici?
• Agenția cu care vei colabora e implicată în proiecte de conservare sau educaționale?
• Locul în care te vei caza este deținut de localnici?
• Restaurantele în care vei mânca oferă produse locale, de sezon?
• Vei interacționa cu oamenii locului și, dacă da, cu ce vor rămâne ei în urma acestei întâlniri?

Cam atât pentru acum, cred că ai la ce să-ți folosești mintea până când pregătesc eu următorul articol, despre cum să îți planifici o călătorie responsabilă, pe măsura sufletului tău nobil.

– Oșteni, pe biciclete!

– Nu avem biciclete , Maria Ta!

– Atunci, pe curând!

*Diferite definiții:

Ecoturismul, definiție preluată de la Asociația de Ecoturism din România:

Ecoturismul este un termen tehnic care grupează o gamă largă de activități bazate pe natura sau pe cultura locală din zone situate în interiorul sau în apropierea ariilor naturale protejate.

Elementele definitorii* ale ecoturismului:

• contribuie la conservarea biodiversității;
• pune accentul pe proprietatea locală și pe spiritul local de inițiativă;
• se bazează pe afaceri mici;
• folosirea resurselor umane locale;
• contribuie la bunăstarea populației locale din zona rurală în (vecinătatea de) arii naturale (protejate);
• caracter educaţional, respect pentru natură prin conştientizarea turiştilor şi a comunităţilor locale;
• impact negativ minim asupra mediului natural, cultural şi social.

*Adaptat după Oliver Hillel, Programul de mediu al ONU, 2002

Alte definiții, preluate așa cum le-am găsit:

The International Ecotourism Society – Ecotourism: ”responsible travel to natural areas that conserves the environment, sustains the well-being of the local people, and involves interpretation and education. Education is meant to be inclusive of both staff and guests.”

International Union for Conservation of Nature – Ecotourism: “Environmentally responsible travel to natural areas, in order to enjoy and appreciate nature (and accompanying cultural features, both past and present) that promote conservation, have a low visitor impact and provide for beneficially active socio-economic involvement of local peoples.”

World Tourism Organizations – Sustainable tourism: “Tourism that takes full account of its current and future economic, social and environmental impacts, addressing the needs of visitors, the industry, the environment and host communities”

The World Commission on Environment and Development – Responsible tourism: “meeting the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs,”

2017 este anul turismului sustenabil pentru dezvoltare, sau International Year of Sustainable Tourism for Development, află mai multe detalii aici și lasă-te inspirat de imaginile de mai jos:

Georgescu știe să recunoască un infractor dintr-o privire, chiar și când acesta poartă fustă mini cu șliț maxi, sau cum s-or mai numi drăciile astea făcute să întunece rațiunea bărbaților. Nu și pe a lui. El este un profesionist cu sânge rece. Mereu spune că biroul lui, întunecat și înghesuit între pereții groși ai unei clădiri vechi, îi călește calmul și dreapta judecată. E singurul care nu iese fără un motiv întemeiat pe stradă, așa cum fac alți colegi, doar ca să nu se dezobișnuiască de lumina zilei. Pauza lui se desfășoară după un program bine stabilit: o jumătate de oră, după ce-și mănâncă pachetul de acasă de care nu se atinge până nu verifică toate dosarele cu furturi mărunte.

Astăzi a ieșit destul de târziu să-și facă plimbarea scurtă de-a lungul Aleii Castanilor și a observat pe loc manevrele fustei cu șliț.

– Bună ziua, domnișoară. Comisar Georgescu. Îmi puneți spune ce s-a întâmplat și dacă aceasta este mașina dumneavoastră?

Fusta cu șliț tresare și întoarce către el un chip mai agreabil decât se aștepta. Infractorii din ziua de astăzi devin din ce în ce mai sofisticați, trebuie să recunoască.

– Bună ziua, ce m-ați speriat! răspunde ea, cu prefăcută inocență. Da, bineînțeles că e mașina mea, dar nu știu ce am făcut cu cheia, cred că am uitat-o în portbagaj și a rămas blocată acolo.

– Nu aveți o cheie de rezervă?

Georgescu intră în joc și se preface, la rândul lui, că o crede. Nu-i etic să o acuze de ceva înainte de a avea toate dovezile, chiar dacă forțarea portierei unui automobil ar fi o mărturie destul de clară a intențiilor necurate.

– Știți, e greu de explicat. Am rămas peste noapte la o prietenă, a fost un fel de petrecere de despărțire. Cheia e în apartamentul părinților, în celălalt capăt de oraș. Și chiar dacă aș lua un taxi până acolo, tot n-aș putea intra în casă decât spărgând ușa, cheile de la casă sunt pe același inel cu cele de la mașină…

– Într-adevăr, cam multe uși de spart pentru o singură zi, o întrerupe Georgescu, regretând imediat ironia fină a replicii. Nu trebuie să o lase să creadă că el s-a prins din prima cu cine are de a face.

– Vă rog frumos, nu m-ați putea ajuta? Pierd avionul, banii, vacanța, viitorul meu, tot. Nu mai am timp, trebuie să ajung la București și nu știu ce să fac.

Joaacă bine teatru, se gândește Georgescu.

– Vă pot eu ajuta cu ceva? intervine un bărbat în salopetă care tocmai trecea pe lângă cuplul ciudat alcătuit din fusta cu șliț smiorcăită și uniforma scrobită.

– Da, vă rog, dacă știți cum aș putea debloca ușile ca să pot pleca și ajunge la timp la aeroport, sunt în mare întârziere deja, răspunde fusta cu șliț rostogolind grăbit cuvintele și afișând cel mai neajutorat zâmbet din arsenalul de farmece, sau cel puțin așa consideră Georgescu.

Bărbatul cu salopetă se uită când la unul, când la altul. Georgescu se gândește că tipul ar putea fi partenerul ei și că încearcă acum să o ajute fără să trădeze relația dintre ei. Altfel unde s-a mai văzut un trecător să se implice în discuția dintre un polițist și un civil?

– Credeți că am putea încerca, domnule… încearcă bărbatul cu salopetă să-l abordeze, dar se împotmolește neștiind prea bine cum să se adreseze autorităților.

– Georgescu. Comisar Georgescu, răspunde acesta pronunțând aproape pe litere cuvântul comisar. Vă avertizez că orice încercare de a forța deschiderea mașinii ar putea fi considerată infracțiune, continuă el pe un ton răspicat, atât timp cât domnișoara aici de față nu îmi prezintă actele mașinii, pentru a dovedi că este posesoarea acesteia. Am constatat deja o încercare de forțare a portierelor, pentru a hotărî cum procedăm mai departe aș avea nevoie de o dovadă concretă. Aveți la dumneavoastră un act?

Fusta cu șliț izbucnește în plâns și alți trecători se adună să caște gura, de parcă s-a anunțat proiecția unei telenovele.

– Vă rog, circulați, încearcă să-i împrăștie Gergescu, dar nimeni nu se clintește.

– Ce fată frumoasă și cu cine umblă, nenorocitul, o fi dat în ea, șoptește o bătrână uitându-se urât la bărbatul cu salopetă și schimbându-și, cu un oftat prelung, sacoșa de rafie dintr-o mână în alta.

– Dar ce s-a întâmplat? întreabă și vânzătoarea de la magazinul de vizavi, dar nu e nimeni să-i răspundă. Puștiul care se sprijină de zid, cu o sticlă de cola în mână, admiră scena cu căștile în urechi și nu aude nimic.

– Îmi pare rău, eu va trebui să plec, încearcă să bată în retragere bărbatul în salopetă.

– Vă rog să rămâneți, sunteți martor și posibil suspect, pune Georgescu piciorul în prag. Sau în bordură, în situația de față. Iar dumneavoastră, domnișoară, vă rog să îmi prezentați un act sau voi fi nevoit să vă rog să mă însoțiți la secție pentru a da o declarație. Va trebui să îmi explicați de ce nu ați chemat un serviciu de asistență rutieră, în loc să încercați să forțați portiera.

Fata își șterge ochii și începe să scormonească fără speranță prin poșeta mare de piele pe care o ținuse tot timpul pe umăr.

– Ce serviciu, nici nu știam că există așa ceva. Și cred că am lăsat portmoneul cu acte în valiză, nu intenționam să iau geanta asta cu mine în aeroport, scâncește ea în timp ce scoate la iveală, din adâncimile pe care numai geanta unei femei le poate cunoaște, un carnet, o tabletă, o revistă, o borsetă, o perie, un ursuleț de pluș, un baton de ciocolată, un pachet cu șervețele, încă un pachet cu șervețele, o pereche de ochelari 3D de la cinema, un ziar de la Kaufland, o curea și, spre surprinderea tuturor, un mănunchi de chei. Nu pot să cred, erau aici, spune ea și rimelul deja scurs din jurul ochilor se umezește încă o dată.

Georgescu simte deodată toate cele treizeci și trei de grade de afară și își netezește haina, ca să își usuce de ea mâinile transpirate. Omul cu salopeta îl privește ironic, puștiul își scoate căștile din urechi și devine atent, vânzătoarea înclină capul și își așează mâinile în șolduri, doar baba cu sacoșa e în continuare nedumerită.

Fusta cu șliț trage hotărâtă de pana de lemn pe care o introdusese între portieră și cadrul mașinii, în încercarea disperată de a aplica o metodă despre care citise pe net, și apasă pe cheie. La două mașini distanță, se aude un piuit. De două ori piu. Tot la două mașini distanță. Mașina din fața ei e mută.

– Ce? strigă ea.

– Ce? îngână galeria privitorilor, mai puțin Georgescu, care supraveghează scena calm, profesionist și transpirat.

– Am crezut că e mașina mea, e identică, spune fusta cu șliț și se apucă cu ambele mâini de cap. Acum îmi dau seama că asta are volan de piele, de grabă nu am observat. Dar vedeți, aia care s-a deschis e a mea, vă arăt imediat și actele. Vin și la poliție dacă e nevoie, oricum nu mai prind avionul și nici petrecerea de logodnă din Corfu. N-o să mă creadă nimeni când o să le povestesc.

Georgescu își deschide primul nasture de la cămașă, un gest de-a dreptul extravagant pentru el.

– Nu mai e nevoie, e în regulă, spune el. Îmi pare rău că trebuie să treceți prin asta, sper să găsiți o rezolvare. Eu trebuie să mă întorc la secție, am niște probleme urgente de rezolvat, mă găsiți acolo dacă vă pot fi de folos cu ceva.

Își privește preocupat ceasul, se înclină și pleacă pășind sacadat, fără să privească în urmă. E hotărât să nu scoată o vorbă despre asta la birou, nu deocamdată. Doar acasă, la cină, îi spuse nevestei lui prin ce a trecut.

– N-ai să crezi ce mi s-a întâmplat azi. Am fost cât pe ce să prind o bandă de hoți de mașini, dar au avut un alibi atât de bun încât pur și simplu n-am putut să-i arestez. Stai numai să-ți povestesc ce le mai trece unora prin cap.

Această situație fictivă poate deveni realitate, n-ai idee câți șoferi își blochează cheile în mașină și ce soluții „ingenioase” sunt sfătuiți să aplice pentru deblocare, pe internet. Povestea e susținută de 9695, un serviciu de asistență rutieră care îți poate salva vacanța și, cine știe, poate chiar un eveniment important din viață. Nu știi niciodată peste ce obstacole poți da pe drum. Ai mai multe detalii în articolul: Asistența rutieră sau cum să nu faci gaură în bugetul de vacanță.

Citește și:

Poveste de călătorie cu final la alegere

Elizabeth Kolbert, câștigătoare e premiului Pulitzer, a scris o carte științifică într-un mod atât de agreabil, că poate fi citită și înțeleasă de oricine. Mesajul nu e îmbucurător: suntem parte din a 6-a extincție, ba mai mult, se pare că suntem cauza.

A șasea extincție: O istorie nenaturală a Pământului

Am citit această carte cu mare plăcere și cu multe exclamații uimire. În fiecare capitol se regăsește povestea unei specii, iar prima parte a cărții face o incursiune foarte interesantă și în evoluția diverselor teorii privind extincțiile. Autoarea a participant în adevărate expediții științifice și s-a cufundat în studiul diverselor fenomene observând cu ochii ei schimbările, alături de cercetători și oameni de știință:

„Schimbările care au loc acum sunt, însă, atât de ample, încât aș putea să mă duc în orice alt loc și, împreună cu un ghid bun, să identific semne ale lor. Unul dintre capitole abordează o extincție care se petrece, mai mult sau mai puțin, chiar în curtea casei mele (și, foarte posibil, și într-a voastră).

Dacă extincția în sine este un subiect morbid, atunci de extincția în masă ce să mai zic? Acesta este, însă, și un subiect fascinant. În paginile care urmează, încerc să transmit ambele puncte de vedere: pe de o parte, entuziasmul față de aceste descoperiri, iar, pe de alta, oroarea față de ceea ce se întâmplă. La final, sper ca oamenii care parcurg această carte să aprecieze cât de extraordinar este momentul istoric în care trăim.” scrie Elizabeth Kolbert, în prolog.

Cartea și-a atins scopul, în cazul meu cel puțin. În plus, am avut ocazia să aflu o grămadă de detalii noi și fascinante privind specii și fenomene de care nici măcar nu aveam habar. Am înțeles mult mai bine cât de importante sunt broaștele, ce se întâmplă cu recifurile, cum migrează copacii, de ce insulele de habitat sau insulele adevărate sunt sărace în specii și multe altele.

Cât despre intervenția omului și felul în care el a intervenit asupra naturii, chiar dacă mai știam anumite lucruri, cartea mi-a dezvăluit o perspectivă complexă și înfricoșătoare. Oamenii au alterat compoziția pământului, a apelor și a atmosferei, au transformat între o treime și o jumătate din suprafața de uscat a planetei, au modificat echilibrul amestecând specii native cu specii „importate” în cele mai nebănuite moduri, pe scurt, e posibil să nu fi trăit niciodată, cu adevărat, în armonie cu natura, cel puțin nu din momentul în care au început să se bazeze atât de mult pe tehnologie. „De la începutul Revoluției Industriale, oamenii au ars atât de mulți combustibili fosili – cărbune, petrol și gaze naturale -, încât s-au adunat 365 de miliarde de tone metrice de carbon în atmosferă. Despăduririle au contribuit cu alte 189 de miliarde de tone. În fiecare an, completăm această cantitate cu aproximativ nouă miliarde de tone, printr-o creștere anuală de până la 6% […]. Dacă tendințele actuale continuă, concentrația de dioxid de carbon va trece de cinci sute de mii de părți pe milion, ajungând, până în 2050, aproape de două ori cât nivelul din epoca preindustrială.” De aici începe creșterea temperaturilor, topirea ghețarilor și absorbirea gazelor din aer în oceane având ca urmare creșterea acidității din ape (acum sunt deja cu 30% mai acide decât erau la 1800), cu toate efectele secundare pe care le simțim deja.

Schimbările se văd și se întâmplă mai repede decât poate natura să se adapteze.

„Atunci când lumea se schimbă mai repede decât pot speciile să se adapteze, multe dintre ele se sting. Lucru valabil și pentru situația în care agentul schimbării cade din cer, într-o dâră de foc, și pentru cea în care acesta merge spre muncă într-o Honda.”

Noi, călătorii, nu suntem chiar o picătură în ocean, așa cum am fi tentați să credem. Deciziile pe care le luăm, atunci când plecăm în vacanță, pot accelera sau încetini această schimbare. De aceea te invitam eu, într-un articol anterior, să te gândești și să-ți folosești mintea pentru a te bucura din inimă de călătorie. Așa cum te invit să citești și această carte fascinantă, din toate punctele de vedere: A 6-a extincție. O istorie nenaturală a Pământului.

– De ce îți este cel mai frică atunci când călătorești cu un copil?

– Mi-e frică să nu se îmbolnăvească.

Teama aceasta este frecvent menționată de părinți*. E o grijă normală, când te gândești că anumite probleme de sănătate te-ar putea lua prin surprindere departe de casă, acolo unde nu există medicul în care ai încredere și poate că nici cele mai bune servicii. Aș vrea să îți pot spune că există o rețetă care să-ți garanteze sănătatea și siguranța copilului sau copiilor tăi, în călătorii. Nu pot, nu există. Aș putea să încerc să-ți spun că există o șansă mare ca cel mic să se îmbolnăvească sau să se accidenteze mai des acasă decât în vacanțe, ceea ce a fost valabil pentru noi și pentru multe alte familii pe care le cunosc, dar asta nu te-ar liniști prea mult pentru că nu știi niciodată când devii chiar tu excepția. Orice ți-aș spune eu și oricâte sfaturi ți-aș da, măcar pentru a preveni și a reduce riscurile, de teamă va trebui să înveți să scapi prin propria ta putere și prin obiceiul de a călători. Îți va fi mai greu la început, cât copilul e foarte mic, apoi vei îndrăzni o dată, a doua oară, te vei obișnui, vei constata că cel mic e mai rezistent decât credeai și că nu toate boacănele sau bolile copilăriei sunt fatale. Încercând și călătorind, vei ajunge la punctul în care vei începe chiar să îți asumi niște riscuri. Am știut că e riscant atunci când am călărit împreună, când am pornit pe via ferrata sau când am mers în safari (nu de animale mi-a fost cel mai teamă, ci de țânțari), dar am fost conștientă că nevoia de a-mi proteja copilul nu trebuie să devină o barieră în calea unor experiențe care călesc spiritul, nu doar trupul. Niciunul dintre noi nu poate trăi veșnic într-o bulă ferită de toate pericolele, bolile, accidentele, insectele perfide, animalele sălbatice, înălțimile de la care am putea cădea sau adâncimile care ne-ar putea înghiți. Fără toate acestea ce-ar mai rămâne din viața noastră?

Te aud deja zicând: bine, bine, îmi place ce spui tu, vreau puțină aventură, dar de boli mă lipsesc bucuros. Te cred, și eu. Dar așa cum spuneam, pentru asta nu am o rețetă sau o garanție, doar câteva sfaturi care te vor ajuta să te simți mai stăpân pe siguranța copilului tău, într-o vacanță.

Folosește fără abatere mijloacele de siguranță disponibile pentru transport

Scaunul de mașină nu este un accesoriu negociabil. El trebuie instalat și folosit corect, fără excepții, la prima ieșire a copilului în lume și de fiecare dată, oriunde mergi și oricât de scurtă ar fi deplasarea. Iar acest lucru rămâne valabil până la vârsta la care poate să stea singur pe banchetă, cu centura fixată, la fel, fără abateri și negocieri. Pe subiectul acesta se poate scrie un întreg articol. Acum câteva săptămâni am participant la un eveniment dedicat tăticilor în care s-a vorbit foarte mult despre siguranță și ce se poate întâmpla cu un copil chiar și într-un accident ușor. M-am speriat, sincer, deși am douăzeci și cinci de ani de mers cu mașina, din care paisprezece cu un copil după mine. Te invit să citești pe blogul organizatoarei concluziile și recomandările cele mai importante: Cum să avem călătorii în siguranță cu cei mici.

Mai adaug doar că scaunul de mașină poate fi folosit și în avion, e mai sigur și mai confortabil pentru copilul mic, decât varianta mai ieftină în care îl ții la tine în brațe. Dacă te preocupă sănătatea și siguranța lui, plătești un loc în plus, de la bun început. Economia o poți face când ajungi la destinație, dacă ai decis să închiriezi o mașină.

Casca și echipamentele de protecție pentru diverse sporturi

Ca și în cazul scaunului de mașină, folosirea căștii de protecție nu se negociază, din punctul meu de vedere. Purtăm cască, plus alte echipamente de protecție, acolo unde se aplică, de fiecare dată când mergem pe o via ferrata sau când ne plimbăm cu bicicleta, cu rolele, cu calul și cu barca (la rafting). Nu accepta scuzele sau explicațiile celor care îți pun la dispoziție astfel de distracții fără să fie capabili să-ți ofere și echipamentul de protecție adecvat.

Poartă cu tine o trusă mică de prim ajutor și medicamente

Sfatul pe care l-am întâlnit de cele mai multe ori e să ai la tine mai mult decât crezi că ai nevoie. Mie experiența mi-a dovedit că nu trebuie să iei chiar tot ce crezi că ți-ar putea folosi în cantități industriale, mai ales dacă vacanța se întâmplă în locuri civilizate, în orașe mari cu farmacii și locuri din care te-ai putea aproviziona rapid. E bine să verifici totuși dinainte și să împachetezi minimul necesar sau tratamentul complet, dacă există unul. În ceea ce privește conținutul trusei medicale, cel mai bine e să discuți cu un medic pediatru, cel care știe cel mai bine sensibilitățile și eventualele probleme pe care le-ar putea întâmpina copilul tău, în funcție de vârstă. Noi am greșit de multe ori lăsând toată trusa în bagajul de cală, mi-am dat seama de asta abia când am vorbit cu Adriana de la Minicălătorii în patru și mi-a povestit cum a făcut febră mare fetița ei în avion, din senin și fără să fi avut simptome de răceală înainte, iar ea nu avea niciun antitermic la îndemână. Un antitermic, ceva de molfăit sau supt la aterizări și o sticlă cu apă pentru hidratare, eventual un decongestionant nazal, e setul minim pe care ar trebui să îl ai la tine, atunci când zbori.

În plus, la trusa de medicamente se mai adaugă:

• Dezinfectant / plasturi / bandaj
• Două tipuri de antitermice, de exemplu paracetamol și ibuprofen, se alternează la patru ore dacă cel mic face febră mare și nu vrea să scadă
• Un decongestionant nazal – dacă cel mic e deja răcit și are nasul înfundat, presiunea din avion poate avea efecte devastatoare asupra urechilor, e bine să îl ai și pe acesta la bagajul de mână
• Săruri pentru rehidratare orală
• Remedii pentru probleme de digestie (atât pentru constipație, cât și pentru diaree)
• Un termometru
• O pensetă (un briceag cu de toate e cel mai bun, vezi că pe acesta chiar nu-l poți lua în bagajul de mână, se confiscă)
• Melatonină – Petra a avut la un moment dat probleme mari cu insomniile, așa că ne-am obișnuit să avem la noi așa ceva, pentru orice eventualitate. Un copil care ajunge la un grad excesiv de oboseală nu este deloc de dorit, la drum. Discută cu medicul despre asta înainte.
• Un gel cu arnică pentru dureri musculare și altul cicatrizant, tot pe bază de plante – ambele se găsesc la magazinele naturiste în recipiente mici.
• Loțiune anti-țânțari + ceva pentru calmarea pișcăturilor. Despre asta detaliez mai târziu.

Dacă există probleme specifice și crezi că vei avea nevoie de medicamente din farmacie, nu uita să iei o rețetă cu tine, s-ar putea să nu poți cumpăra fără ea. Farmaciile din Europa sunt mult mai stricte în această privință decât cele din România. Dacă vreunul dintre voi poartă ochelari, nu strică de asemenea să ai rețeta cu tine, nu se știe când și cum se așează copilul pe ei sau îi sparge. Nu ni s-a întâmplat asta niciodată, dar m-am gândit mereu că ar fi fost destul de neplăcut.

Participă la un curs de prim ajutor

Un părinte responsabil nu se bazează doar pe noroc sau pe ajutorul altora. E vital să ai noțiunile de bază și să nu faci greșeli în momente critice. Cum spuneam acum mult timp: mie nu mi se întâmplă – și dacă?

Noi am făcut un curs de prim ajutor dedicat părinților la Parentime. Nu știu dacă și când se mai ține, găsești detalii aici sau multe alte variante dacă dai o căutare pe internet. Încă un exemplu e cursul de prim ajutor organizat de Asociația SAMAS, cu instructori autorizați de la Crucea Roșie, curs adaptat nevoilor specifice părinților și cu accent pe manevrele efectuate la copii în situații precum: electrocutare, înec, accident rutier, sufocare, hemoragii, plăgi, entorse, luxații, fracturi, arsuri, insolație, intoxicații, convulsii.

Ține la îndemână câteva numere de telefon

Ideal e să ai un pediatru care poate fi sunat la orice oră, dar nu cred că toți sunt așa disponibili. Pentru alte urgențe mai sunt două numere la care poți apela:

Toxapel – serviciul de urgență pentru intoxicații copii de la Spitalul Grigore Alexandrescu

• (021) 210.61.83
• (021) 210.62.82

Peditel – sfat medical pediatric prin telefon, nonstop.

• 1791

Numărul de la serviciul de asistență menționat pe asigurarea de sănătate pentru a afla unde este cel mai apropiată clinică pentru rezolvarea  problemei tale.

Încearcă să știi coordonatele locului în care te afli, în orice moment

În cazul unui accident, lipsa ta de orientare se poate transforma în întârzierea primirii unui ajutor specializat. E frumos să hoinărești, să picotești pe locul din dreapta sau să te bazezi pe gps, dar încearcă să fii conștient pe unde mergi și rămâi atent la numele localităților, la kilometrul de pe autostradă șamd. Înainte să suni la urgență, e obligatoriu să știi sau să afli unde ești.

Straturi iarna, pălărie de soare și cremă de protecție vara

Deși e logic, țin să scriu și despre asta pentru că de cele mai multe ori problemele mari au cauze mărunte. Iarna îmbracă-ți copilul așa cum te îmbraci pe tine, nu mai gros și în așa fel încât să-l dezechipezi și să-l echipezi relativ ușor când te muți de la exterior la interior și invers. Nu-l lăsa înfofolit în mașină doar pentru că ți-e greu să te lupți cu el. Vara nu-l ține în plin soare la amiază, la plajă se merge dimineața devreme și seara, capul se ține acoperit, iar crema solară cu factor de protecție mare se folosește cu încredere. Bebelușul nu dă doi bani pe bronz și nu-și dorește deloc să sufere de arsuri și mâncărimi de piele.

Asigurarea de sănătate

Nu ieși din țară fără să ai o asigurare de sănătate. Nu costă mult, se poate face pe durata călătoriei sau una valabilă un an, noi așa procedăm pentru că ieșim destul de des și e mai eficient din toate punctele de vedere. Citește condițiile, află ce acoperă și, cum spuneam mai sus, ține numărul la îndemână, pentru a primi sfaturi în situația în care cauți rapid o clinică sau un spital.

Atenție la excese alimentare

Am fost în locuri diverse și am mâncat și la restaurante curate și civilizate, și pe stradă sau în bombe care nu inspirau încredere. Nu am pățit niciodată nimic. Riscul a apărut mai degrabă din liberul la răsfăț și exces prilejuit de vacanță. Cu scuza că e vacanță, copilul (dar și adultul) are tendința de a se răsfăța necontrolat și amestecat, de a ronțăi compulsiv în mașină, de plictiseală, iar toate acestea duc la indigestii.

În ceea ce privește apa, sunt destinații în care trebuie să fii atent la ce bei și să preferi apa îmbuteliată. Opiniile extreme recomandă chiar evitarea fructelor care se consumă cu tot cu coajă sau spălarea acestora tot cu apă îmbuteliată. Ne-am spălat pe dinți cu apa din sticlă și am evitat băuturile cu gheață, dar nu am mers atât de departe încât să ne ferim de fructe, mai ales în țările în care ai ocazia să dai peste niște gusturi nemaipomenite. Dar e mai bine poate să fii extrem de precaut, decât să suferi după. În Africa am întâlnit hoteluri în care scria la masă că salata a fost spălată cu apă îmbuteliată. Deci unii suflă chiar și în salată. Cred că e în regulă să întrebi, dacă ești cu adevărat preocupat de acest risc.

Zone cu risc

Prima întrebare care se pune este dacă merită să mergi cu copilul foarte mic în zone cu risc mare de îmbolnăvire. Pentru a defini însă riscul îți recomand să studiezi cu atenție și să nu te bazezi doar pe ceea ce auzi în mass media. Când a lovit Ebola, tot turismul din Africa a avut de suferit, chiar și în țările unde nu s-a înregistrat niciun caz (nici atunci, nici după), media fiind responsabilă cu răspândirea generalizată a panicii. Cercetează avertismentele de călătorie de pe MAE, actualizările de pe WHO (World Health Organization), hărțile de răspândire pentru anumite boli (vezi aici, de exemplu, pentru malarie)  sau alte website-uri guvernamentale și folosește-ți bunul simț.

Vaccinuri

Eu nu sunt un mare fan al vaccinurilor – nu mă înțelege greșit, copilul nostru e vaccinat, dar parcă n-aș face vaccinuri în plus, doar pentru o călătorie de plăcere. Dacă ar fi încă foarte mică, aș alege doar destinațiile care nu impun un vaccin anume. Ai grijă că listele de recomandări sunt întotdeauna lungi, dar rareori sau puține sunt obligatorii, adică nu ești lăsat să intri în țara respectivă dacă nu prezinți dovada că l-ai făcut. Dacă te hotărăști totuși să iei copilul cu tine într-o zonă cu risc de îmbolnăvire, consultă neapărat un medic specialist în boli infecțioase și tropicale și, ca de obicei, citește, citește, citește. O decizie corectă este doar una bine informată. Alex are o vorbă pe care încerc mereu să nu o uit: „dacă eu nu știu cel mai bine ce are nevoie copilul meu, atunci cine?”

Insecte:

Într-un interviu pe care l-am dat de curând pentru Discovery.ro, Alex a spus o chestie foarte drăguță: „Se spune că cea mai bună prevenţie împotriva bolilor transmise de țânțari este să nu fii pişcat.”

Poți evita așadar pișcăturile prin mai multe metode:

• Evită sezonul ploios.
• Mergi în zonele înalte – unele parcuri din Tanzania, de exemplu, sunt situate la o altitudine mai mare, motiv pentru care nici nu sunt frecventate de ţânţari.
• Cumpără-ți hainele potrivite, pantaloni lungi și cămăși cu mânecă având țesături dense și rezistente la acul insectelor (există așa ceva, dar va trebui să cauți cu ceva timp înainte, posibil să nu găsești în România). Mai există şi varianta ţesăturilor gata impregnate cu soluţie anti-ţânţari și care ţin la un număr suficient de mare de spălări, dar se poate folosi și spray anti-ţânţari special pentru pulverizat pe hainele obișnuite. Stai cât mai acoperit, dacă sesizezi că sunt mulți țânțari în jur poți chiar să-ți bagi pantalonii în șosete și să lași cât mai puțină piele la vedere.
• Folosește spray-uri anti-țânțari concepute special pentru speciile exotice (de exemplu cele care conțin 40-50% DEET (N,N-Dietil-meta-toluamidă) în combinație cu brățări impregnate cu substanțe repelente, inclusiv naturale (de ex. lămâiţă, lavandă). Anumite substanțe nu sunt indicate pentru bebeluși, dar dacă ești într-o zonă periculoasă, află dacă nu cumva există un risc mai mare de contactare a bolii, decât cel al unor posibile efecte secundare.
• Verifică dacă la cazare există plase de țânțari în jurul patului.
• Ia medicamentele potrivite – cu sfatul medicului și documentarea ta temeinică privind necesitatea sau riscul unor efecte secundare.

Copilul e sănătos, dar ups, s-a rătăcit

Nu trebuie să fii cel mai iresponsabil părinte din lume ca să ai o astfel de surpriză. Mai ales la vârstele mici, copiii sunt alunecoși ca o bucată de săpun, acum îi ai în mână, acuși au dispărut. Iată cum poți scurta momentul de panică, sau poate chiar preîntâmpina astfel de situații:

• Alege întotdeauna un punct de întâlnire sau de regăsire, mai ales în locurile cu multe atracții pentru ei. Stabilește un punct de reper în care să vină să te aștepte, în caz că nu te mai vede sau, dacă e prea mic pentru asta, învață-l să stea pe loc pentru a putea fi găsit mai repede. Dacă ești pe munte, n-ar fi rău să îi atârni de gât sau de rucsăcel un fluier puternic.
• Asigură-te că a memorat numărul tău de telefon, inclusiv codul țării. Dacă ai un copil foarte agitat și activ, poate e bine chiar să poarte o brățară cu numerele de telefon ale părinților. Facem asta pentru căței uneori, nu văd de ce nu am fi la fel de precauți cu copiii. Din câte am auzit există chiar și brățări sau ceasuri cu GPS pentru copii, sună bine, dar n-am folosit niciodată.
• Învață-l să nu se lase dus de alți adulți oriunde și să recunoască persoanele la care ar putea apela pentru ajutor: de exemplu personalul unui magazin sau alți părinți cu copii.

Noi n-am pierdut-o niciodată pe Petra, dar am și stat mereu lipiți de ea, indiferent unde am fost, amândoi sau în ture. Alte probleme grave nu am avut în timpul călătoriilor, așa cum sper să nu ai nici tu.

Aștept și completările sau recomandările tale, dacă ai călătorit cu copilul sau copiii și ai avut experiențe sau situații la care nu am făcut referire în cele de mai sus. Iar dacă informațiile ți s-au părut utile, dă mai departe către prietenii tăi. Mulțumesc!

*Așa a reieșit din sondajul pe care te-am rugat să-l completezi și pentru care, dacă nu ai făcut-o încă, te rog în continuare să îmi acorzi cel mult două minute – vezi aici.

Era a patra noapte în care avea același coșmar. De data aceasta țipase și sărise în sus, în mijlocul cortului, cu inima bubuindu-i în piept ca la club: Ai auzit? Ce-a fost asta? Cine a țipat așa? El o privise buimac, o mângâiase pe spate și îi răspunsese calm: Stai liniștită, tu ai fost. Același vis? Ești bine? Nici măcar nu-și recunoscuse vocea. Cum să fie bine?

S-a ridicat, a ieșit din cort și a aprins butelia. Soarele nu răsărise, dar avea de gând să-și facă o cafea și să privească marea întunecată și lucioasă ca un lac. Păsările dormeau, greierii căzuseră răpuși după petrecerea de noapte, aerul era umed și cald, iar apa abia se clintea. Momentul de liniște calm și sfida agitația din pieptul ei. Flacăra de la butelie s-a auzit ca o explozie în întuneric, ca un final de care se temea, în visul ei. S-a scuturat din tot corpul, a turnat apă în ibric și și-a abătut atenția de la scenariul sinistru din minte prin numărarea linguriţelor de cafea, apoi a celor de zahăr. Obișnuia să bea cafeaua neagră, dar acum avea poftă de una dulce, foarte dulce. Rușinată și protejată din întuneric, a numărat lingurițele de zahăr: una, două, trei, patru.

Fermoarul de la cort s-a auzit și el s-a așezat foșnind alături, pe salteaua lăsată la uscat. Cafeaua a fost gata odată cu prima geană de lumină. Marea s-a înfiorat ușor, apoi a revenit la ținuta ei de lac, pregătindu-se să oglindească nuanţa rozalie a răsăritului. Hai să facem o baie, i-a propus el. Și cafeaua? a întrebat ea. Au decis că va fi și mai bună după puțină mișcare, și-au abandonat hainele pe mal și i-au stricat mării deghizarea, tulburându-i suprafața și decorând-o cu cerculețe ce deveneau tot mai mari pe măsură ce ei înaintau înotând silențios, fără să stropească în jur. Când s-au întors cafeaua era numai bună de băut. Dumnezeule, cât zahăr ai pus în ea? a spus el îndepărtând ceașca de la gură de parcă ar fi găsit un șarpe încolăcit înăuntru. Iartă-mă, cred că n-am numărat bine, nu aveam chef să fie așa amară pe stomacul gol, a mințit ea fără să clipească.

Vacanța lor era exact așa cum și-o doriseră. Apa limpede și foarte liniștită, plajele aproape goale, peștele de la taverne întotdeauna proaspăt și delicios, totul ar fi fost perfect dacă n-ar fi avut drumurile acelea înguste și abrupte, pe marginea unor prăpăstii adânci ce puteau deveni tobogane fatale către mare, la cea mai mică defecțiune a mașinii. Din prima noapte ea începuse să viseze că mergeau pe un astfel de drum și pierdeau controlul asupra frânelor. Mașina prindea viteză și nu răspundea nici măcar la frâna de motor, curbele deveneau din ce în ce mai greu de luat și se trezea transpirată și cu inima bătându-i în piept ca basul în subwoofer. În noaptea ce tocmai trecuse coșmarul ei atinsese noi proporții. Mașina rămăsese de data aceasta fără frâne la deal și, după ce eșuase în urcarea unei pante prea abrupte, o luase înapoi, cu spatele. Era mai rău decât rău, de aceea țipase așa de tare. Ea sau altcineva, nu era încă sigură că acela a fost țipătul ei.

Trebuie să te relaxezi, Gina e în stare perfectă, am verificat-o înainte de plecare și nu are nicio problemă, plăcuțele de frâne sunt noi, lichidul în regulă, chiar nu are cum să se întâmple așa ceva, mă crezi? îi spusese el de fiecare dată și chiar îl credea, dar visele tot reveneau în fiecare noapte. În seara care urma avea de gând să îl invite undeva la dans, să țopăie pună nu va mai putea și să cadă apoi învinsă de oboseală, poate așa nu va mai avea timp de visat. Se anunțase o petrecere pe o plajă din apropiere, nu aveau decât un drum scurt de făcut cu mașina până acolo și, ceea ce era cel mai important, era drept, printr-o pădure rară, fără prăpăstii, pante și alte peisaje ce le-ar fi putut fi fatale.

După noaptea scurtă pe care o avuseseră înainte, cheful de dans nu a venit chiar așa ușor. Dar atmosfera era molipsitoare, muzica bună, și-au intrat în cele din urmă în starea potrivită și au sărit pe ritmuri nebune, au cântat în cor cu toată lumea refrenele verii, și-au făcut prieteni și nici n-au simțit când dimineața s-a apropiat din nou. Dacă barmanul nu ar fi dat stingerea, ar fi prins din nou răsăritul pe plajă. Ea a adormit în scaunul mașinii din primele cinci minute, pe drumul drept și întunecat. Dormea adânc și atunci când el și-a dat seama că nu mai are frâne. Dacă întunericul nu l-ar fi obligat să meargă atât de încet, n-ar fi putut opri atât de lin, folosind doar frâna de motor și cea de mână. Acum se simțea el de parcă a luat basul din boxele de pe plaja în piept. Dumnezeule, prietena mea e vrăjitoare, și-a spus. Cum a ghicit că se va întâmpla asta? Nu știa ce să facă cu descoperirea asta, cel puțin nu acum, când mașina stătea inertă în mijlocul unei păduri, iar ea dormea alături cu un zâmbet liniștit pe buze. A tras hotărât de frâna de mână, a oprit motorul și și-a dat imediat seama că nu vor încurca pe nimeni acolo, fuseseră ultimii care părăsiseră plaja. Nimeni care să-i claxoneze sau să-i ajute să mute mașina din drum. A închis și el ochii, puțin.

Ea nu a mai avut niciun coșmar, dar s-a speriat la fel de tare când o rafală de vânt a scuturat mașina. Soarele răsărise, dar pădurea, chiar și așa rară cum era, fusese zgârcită cu lumina și nu se deslușea prea mult din peisajul din jur. Cum ajunseseră acolo și de ce dormeau în mașină? A întins mâna către el și l-a scuturat șoptindu-i să se trezească. La naiba, am ațipit, a spus el, scuturând din cap și frecându-se la ochi. Dormeai așa de liniștită și te-am lăsat, am zis că închid și eu ochii o clipă, a continuat el, amânând momentul în care știa că nu mai putea ocoli motivul pentru care opriseră în mijlocul pădurii. Ai dreptate, n-am mai avut coșmarul acela, a spus ea răsuflând ușurată, dar tot aș aprecia o saltea pe care să mă întind, nu cred că ăsta e cel mai confortabil loc pentru a dormi. El și-a dres glasul, răgușit după cât cântaseră în timpul nopții. Știi, va trebui să mergem pe jos. Mă întorc eu mai târziu după mașină, a spus el sperând, la limita absurdului, că ea va lua afirmația lui ca atare și că nu îi va pune nicio altă întrebare. Spre surprinderea lui, ea a deschis portiera și, la fel de zâmbitoare, l-a chemat: păi hai atunci, ce mai aștepți?

Ținându-se de mână au ieșit din pădure și au pornit încet către plaja lor. Soarele abia se ridicase și nu avea nevoie de cuvinte sau explicații pentru a face ceea ce trebuia să facă. Ea știa ce s-a întâmplat. Iar el nu avea decât să dea un telefon pentru a primi o mașină la schimb și a rezolva cu transportul Ginei până la cel mai apropiat service, să dezlege ei acolo misterul pe care el nu-l putea sau nu voia să-l înțeleagă. Până una alta, puteau să se bucure în continuare de vacanță.

I-am privit îndepărtându-se și am răsuflat ușurată. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu prinsă în mintea unei femei. Nenorocita aia de Gina, nu putea găsi o farsă mai bună decât să mă arunce în mintea unei turiste. De când se crede BMW numai prostii face. Noroc că el m-a recunoscut și a rupt vraja spunându-mi pe nume. Cine știe cât m-aș mai fi zbătut acolo și cât ar mai fi trebuit să suport răul de mașină. Noi, vrăjitoarele autentice, am preferat dintotdeauna măturile. Și cafeaua dulce.

Nu-ți doresc asta, dar această situație fictivă poate deveni realitate, cel puțin parțial. Povestea a fost inspirată de 9695, un serviciu de asistență rutieră care îți poate salva vacanța. Nu știi niciodată ce surprize poți avea, nici într-o mătură nu mai poți avea 100% încredere. Ai mai multe detalii în articolul: Asistența rutieră sau cum să nu faci gaură în bugetul de vacanță.

Citește și:

Poveste de călătorie cu final la alegere

Poveste de călătorie cu cheia blocată

Radu Diaconescu este un om obișnuit care pleacă în călătorii neobișnuite. Afirmația aceasta este simplistă și nu în totalitate adevărată. Un om sănătos, obișnuit, poate să nu aibă condiția fizică pe care o are Radu, dar cu antrenament și voință o poate obține. Un om obișnuit poate să se agațe de un job ca și cum ar fi primul și ultimul din lume, dar și asta se poate rezolva. Pentru curaj și inspirație, nu trebuie decât să vezi ce face și cum face Radu. I-am urmărit câteva aventuri pe facebook și m-am întâlnit cu el la un prânz, când am fost prin Brașov. Am descoperit genul acela de persoană care poate să meargă 15.000 de km pe bicicletă singur, prin Asia, și să vorbească despre asta ca și cum nu ar fi nimic ieșit din comun. Mai departe vei găsi o mare parte din conversația pe care am purtat-o cu el, sper să te inspire la fel de mult cum m-a inspirat pe mine.

Roxana: Am citit blogul și te-am urmărit, știu că ești pasionat de munte, alpinism, alergare și ciclism, că ai făcut niște călătorii foarte lungi pe bicicletă, dar aș vrea să-mi spui și tu cine este Radu, pe scurt.

Radu: Asta e greu, să spui cine ești. În general e mai ușor să spui ceea ce-ți place să faci, asta te definește mai ușor. Am 34 de ani, sunt programator, trăiesc în Brașov de un an și jumătate și am călătorit prin Asia Centrală și India, dar și prin anumite părți din Europa, pe bicicletă.

Roxana: Cum ai ales acest mod de a călători?

„O mare parte din frumusețea unei expediții pe bicicletă, e că poți să o începi chiar de la ușa casei tale și în general se încheie în același loc din care a început. Și totuși, în lumea grăbită în care trăim acum, timpul necesar pentru o asemenea experiență e un impediment, astfel încât alegem să scurtcircuităm lucrurile și în felul acesta și experiența, cu ajutorul mașinii, al trenului sau al avionului.” Radu Diaconescu, citat de aici.

Radu: Îmi place pur și simplu să merg cu bicicleta și nu am o pasiune deosebită față de alte sporturi cu motor, în situația în care acestea se mai pot numi sporturi. Același traseu pe drumul mătăsii, de exemplu, e parcurs și de tot felul de oameni cu motoarele, mașini 4×4, Lade vechi și alte mijloace de transport. Am întâlnit și oameni care călătoreau pe măgari. În cazul acesta e mai complicat la granițe, ai nevoie de mai multe acte pentru animal decât pentru tine. Dacă te gândești că bicicleta te solicită mai mult fizic, pentru că trebuie să dai din pedale ca să ajungi oriunde, și celelalte variante au problemele lor. Cu motorul zici că e mai puternic și mergi mai repede, dar lucrurile nu sunt chiar așa. Când drumurile sunt rele și rupte, trebuie să muncești destul de mult și pe motor. Iar pe drumuri abrupte, poate fi mai periculos și mai greu decât cu bicicleta. Cu bicicleta, în cel mai rău caz, te dai jos și o împingi.

Roxana: Care au fost cele mai importante călătorii pe care le-ai făcut pe bicicletă?

Radu: În 2014 am mers pe bicicletă din România până în Kyrgyzstan, acolo am lăsat bicicleta și am urcat pe vârful Khan Tengri, din păcate am avut probleme cu degerăturile și a trebuit să întrerup călătoria, m-am întors în țară de urgență. Am mai lucrat încă un an, apoi m-am întors (bicicleta rămăsese încă acolo) și am făcut drumul înapoi, de data aceasta pe altă rută. La dus am fost prin Turcia, Iran, Turkmenistan, Uzbekistan, Tajikistan, Kyrgyzstan și la întoarcere n-am mai intrat în Turkmenistan, am trecut Marea Caspică cu bacul și după aceea Azerbaijan, Georgia, Armenia, Turcia și în final România.

„În urmă cu 11 zile eram pe Khan Tengri, pe vârful acoperit de zăpadă la 7000 de metri, la capătul a aproape 10.000 de kilometri şi a 5 luni de călătorie. A părut să fie ziua perfectă, condiţii bune, am urcat în timp bun şi părea că totul a mers cum se putea mai bine. Trecuseră doar 13 zile de când ajunsesem în tabăra de bază şi am urcat pe vârf la o zi după prima ascensiune a sezonului. Totul în schimb a început să se destrame atunci când am ajuns înapoi la cort şi atunci când dând jos bocanci şi şosetele am văzut culoarea nenaturală a degetelor, după o zi întreagă în care am crezut că am picioarele calde. Deşi am zis că sunt degerături superficiale m-am grăbit pentru a ajunge la doctorul din tabăra de bază. Doctorul în schimb a zis că nu e de joacă şi la mai puţin de 24 de ore eram în elicopter spre civilizaţie. Au urmat 10 zile de tratament în spitalul din Bishkek, 10 zile în care am trecut de la speranţa că totul o să fie ok şi că degetele mele o să se recupereze până la realizarea dureroasă că nu se va întâmpla aşa.” povestește Radu Diaconescu la el pe blog.

Înainte de asta, în 2011, am fost până la Mont Blanc cu soția și am urcat pe munte. Acela a fost primul drum lung pe biciclete, a durat în jur de două săptămâni și a fost interesant. Bineînțeles că acum, dacă am mai pleca pe același traseu, am schimba multe lucruri, la capitolul ritm de mers, bagaje, dar ca o primă experiență a fost interesantă.

În Maroc am zburat și am luat apoi biciclete. În India tot așa, am zburat până acolo, am stat o lună și am cumpărat bicicletele local. Asta poate fi o variantă foarte bună, chiar dacă te costă tot atât – măcar nu ai stresul că nu-ți ajunge sau pățește ceva bicicleta ta până la destinație. Pentru o călătorie lungă plătești cel puțin 200 de euro transportul bicicletei dus-întors, când în orice colț al lumii, tot cu atât, poți să îți cumperi o bicicletă de entry level, asemănător cu ceva din Decathlon. Poți să îți iei chiar și ceva mai scump pentru că la final știi că o vinzi. Îți poți aduce de acasă ceea ce știi tu că e important: șa, cauciucuri. Noi am vândut bicicletele în India, când am terminat, cu 150 de euro. Sunt mulți care au biciclete de închiriat sau oferă ture, de obicei sunt interesați dacă bicicletele sunt noi și prețul e ok.

Roxana: Am observat că preferi peisajele sălbatice, departe de orașe. În Kyrgyzstan ai plecat doar tu. Cum e să călătorești singur prin astfel de locuri?

Radu: E diferit. Când ești singur îți iei doza de socializare cu localnicii. Atunci când merg cu Mihaela, interacționez mai puțin cu ei. Însă e greu când ai momente frumoase în mijlocul pustietății și nu poți să împărtășești cu nimeni. Oricum, în momentul în care mergi pe bicicletă, în timpul în care îl petreci pedalând, ești singur cu pedalele și cu gândurile tale. Nu poți să pedalezi unul în paralel cu celălalt și să porți conversații complexe. Te uiți la peisaj, te lupți cu panta, te bucuri de coborâre, toate lucrurile astea sunt personale. Uneori e plăcut să petreci timp și singur, să te rupi puțin din societate.

Roxana: Cred că știu ce spui, e vorba de timpul acela de care ai nevoie, tu cu tine.

Radu: Da, exact.

Roxana: Cât timp ai fost pe drum?

Radu: Cinci luni în 2014, la dus, plus patru luni în 2015, la întors. Mont Blanc, Maroc și India au fost cam de o lună fiecare.

Roxana: Ce ai schimbat de la o călătorie la alta?

„Dacă în cea mai friguroasă zi a călătoriei nu porți tot ce ai la tine, înseamnă că ți-ai luat prea multe.” Radu Diaconescu

Radu: N-am mai cărat atât de multe bagaje. În România, în excursiile de weekend, ne-am obișnuit chiar să renunțăm la cort, în cel mai bun caz luăm un hamac după noi. Când ai bicicleta încărcată nu mai poți ajunge așa ușor în locurile sălbatice. Dacă ai 20 de kile de bagaje pe bicicletă e mai greu să o împingi, iar de ridicat în spate nici atât. În schimb, dacă greutatea totală a bicicletei plus bagaje e undeva pe la 20 de kilograme (adică ceva pentru dormit, gătit dacă e cazul și un set minim de haine) poți să o urci la deal, să mergi pe potecă și să te bucuri și de coborâre. Când ai portbagaj, coburi și așa mai departe, toate astea zdrăngăne. Regula de aur legat de câte haine ar trebui să-ți iei e: dacă în cea mai friguroasă zi a călătoriei nu porți tot ce ai la tine, înseamnă că ți-ai luat prea multe. Și când spun tot, la tot mă refer, inclusiv hainele de dormit, absolut tot.

Roxana: O măsură foarte bună, nu m-am gândit niciodată așa. Ce faci dacă ai o defecțiune la bicicletă?

Radu: Dacă ești într-o tură mai lungă nu te împiedică nimeni să iei primul tren până într-un oraș, să comanzi online, dacă nu există un magazin, piesa de care ai nevoie. Poți să comanzi inclusiv un cadru. Aștepți să zicem două săptămâni și apoi pleci mai departe. Cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla e să trebuiască să mergi o zi sau două pe lângă bicicletă, până la un drum. Asta îți poate strica un concediu de o lună, dar dacă ești plecat un an de zile, deja nu mai este așa grav.

Roxana: Deci e mai bine să ai mai mult timp la dispoziție? Cum e asta posibil, din punctul tău de vedere?

Radu: E complicat și simplu în același timp. Muncești, îți strângi niște bani și îți dai demisia. Dar trebuie să ai ceva în minte pentru asta, ceva pentru care să merite să faci așa ceva. Pe măsură ce înaintezi în vârstă și mai ales dacă ai trecut prin două sau trei joburi, vezi că există mai multe variante, că nu există doar un singur job pentru tine.

Roxana: Știu că ai locuit și lucrat un an și jumătate în Berlin. Ce te-a făcut să pleci de acolo? Ai scris la tine pe blog că era prea departe de munți.

Radu: Da, așa e. Până la singurii munți care erau cât de cât mai înalți tot aveai de condus până la două sute – trei sute de kilometri, iar Alpii erau la șase – șapte ore de condus. Nu era fezabil pentru un weekend. Altfel Berlinul e un oraș foarte mișto, unul dintre cele mai faine orașe prin care am fost, prin care am stat. Cel puțin vara are o atmosferă deosebită, e foarte verde, e mult tineret, are un aer boem pentru că atrage artiști din alte părți din Europa. În plus ai natura aproape: cobori la o stație de metrou, ajungi pe malul unui lac și poți să înoți, așa, lângă stația de metrou. Zona din jurul Berlinului, Brandenburg, e foarte puțin populată, sunt doar sătuce mici împrăștiate la ceva distanță unele de altele, sunt păduri, lacuri, tot ce vrei.

Și aici în Brașov e fain, e natura foarte aproape de casă. Am plecat din București după călătoria mea în Asia Centrală. Avem încă prieteni care vin din București, în weekend, și e foarte interesantă senzația că tu, duminică seara la ora șase ești acasă, iar ei mai au încă de stat trei ore în mașină. După o zi petrecută pe munte și alte câteva ore pe drum, când ajungi acasă nu mai ai chef să faci nimic. Nouă ne rămâne o seară în care putem face orice avem chef și asta e mișto. Uneori putem pleca și în timpul săptămânii, într-o seară, până în Piatra  Mare de exemplu. Pornim la cinci, la șapte suntem sus și ajungem înapoi acasă pe lumină.

Roxana: Ce greutăți ai mai avut pe drum, în afară de degerăturile din Kyrgyzstan?

Radu: Mi-e și greu să mă gândesc la altceva. Cel mai greu e când ai bucăți de drum pe care nu ai unde opri și se acumulează oboseală. În locurile unde nu ai un oraș și nu prea ai de ce să iei o zi de pauză, trebuie să mergi înainte.

Roxana: Ai face din călătorie un stil de viață?

Radu: Există mai multe moduri de a călători. Mark Beaumont, de exemplu, se află acum într-un tur al lumii pe bicicletă, în 80 de zile, ca în Jules Verne. Chestia asta e cool, într-un fel. Nu-ți imagina că suferă, omul are echipă de suport, un camper care merge după el, mănâncă fix ce trebuie, cu nutriționist și așa mai departe. Dar e o chestie să pedalezi prin forțe proprii, în jurul pământului, în 80 de zile. Pe de altă parte sunt oameni care sunt plecați de ani de zile. Am găzduit acum un an un spaniol care e plecat de zece – doisprezece ani în jurul lumii. Își spunea biciclovnul și căra după el un mic echipament pentru giumbușlucuri și jonglerie. În sate și prin școli făcea reprezentații gratuite pentru copii, era modul lui de a da ceva înapoi.

Depinde foarte mult de timpul pe care îl ai…

Roxana: Eu cred că timpul ți-l faci, nu îl ai.

Radu: Ba nu, îl ai. Nu-ți dă nimeni bani ca să călătorești.

Roxana: Păi uite, tu ți-ai dat demisia și ai decis să călătoreşti.

Radu: Da, dar înainte de asta a trebuit să muncesc și să pun niște bani deoparte. A călători fără bani poate fi o alegere și am întâlnit sau auzit despre oameni care fac asta: un ucrainean care plecase la drum cu 50 de dolari și ceva psalmi, o fată care mergea pe jos, din mânăstire în mânăstire, fără să aibă la ea niciun ban. Cred că ține mult de încrederea că totul va merge bine și nu ți se va întâmpla nimic. Așa cum am citit la un moment dat undeva, a călători fără bani e ca și cum te-ai lăsa pe spate în brațele umanității având încredere că totul o să fie în regulă. Într-un fel e puțin ipocrit să aștepți totul de la alții, dar dacă o faci cu un anumit mindset și cu inima împăcată că dai și tu ceva înapoi, sau că poți să dai ceva înapoi, poate fi o variantă, nu știu.

Roxana: Tu vorbești acum despre cei care sunt, într-un fel, pelerini.

Radu: Da, exact.

Roxana: Dar asta nu e un concediu, e un drum.

Radu: Da. Ce am mai învățat însă din călătoriile cu bicicleta e că nu ai nevoie de foarte mulți bani pentru asta. Dacă scoți vizele din ecuație și alegi să-ți cumperi mâncare de la supermarket, poți călători cu un buget de 300 de euro pe lună prin Europa. La asta mai adaugi costul de aproximativ 200 de euro pentru bicicletă. Când mergi pe bicicletă e important să mănânci cum trebuie și nu poți să te bazezi doar pe supe instant, dar în foarte multe țări mâncarea de la supermarket e ieftină sau, în cel mai rău caz, e ca la noi. Oricum cei mai mulți bani se duc pe alimente. În rest, noi folosim cortul, Coachsurfing, Warm Showers, o comunitate specială pentru biciclişti. E mai greu și mai scump când se adaugă preţul vizelor și al biletelor de avion.

Roxana: Spuneai la un moment dat, pe blog, că sunt mai mulți oameni buni decât răi și că nu te-ai simțit niciodată în nesiguranță, în lunga ta călătorie.

Radu: Da, chiar nu. Nici măcar în aglomerația din India, unde oricum durează câteva zile până îți depășești câteva bariere culturale și prejudecăți moștenite. Mi s-a întâmplat mai degrabă să-mi pierd eu lucruri, decât să mi se fure. Iar țările prin care am trecut sunt în general mai sigure decât în multe din Europa. Țările musulmane sunt super safe, la fel și India, e o țară mult mai sigură decât mă așteptam.

Roxana: Ți-ar plăcea să te întorci într-una din țările prin care ai trecut?

Radu: Da, prin toate.

Asia mi se pare fascinantă prin diversitatea ei. Și în Europa există diferențe culturale, dar nu așa, ca în Asia. Ai mai multe religii, poți intra într-o țară și limba se schimbă, iar tu nu înțelegi nimic din ce scrie în jur. Globalizarea ajunge și aici însă, lucrurile se schimbă vizibil, iar peste zece ani e posibil ca diferențele să fie din ce în ce mai mici. Momentan poți să ai încă parte de această diversitate.

Roxana: Ți-e frică de ceva?

Radu: Da, mi-e frică, de fiecare dată când zbor, că nu vor ajunge bagajele odată cu mine. E momentul acela în care stai și aștepți, vin bagaje și vin bagaje, se golește banda și al tău tot nu e. Mi s-a întâmplat o dată, chiar când am zburat către Kyrgyzstan ca să-mi iau bicicleta și să vin înapoi. Aveam un bagaj cu toate accesoriile pentru bicicletă care nu a ajuns. A avut o zi sau două de întârziere, ceva de genul acesta.

Îmi mai e frică să nu întârzii și să pierd mijloacele de transport cum e trenul. Vreau să mă văd în tren cu cel puțin zece minute înainte de plecare.

Îți mulțumesc mult, Radu, pentru inspirație și pentru timpul acordat. Îți doresc să nu pierzi niciun tren, niciun bagaj și nicio ocazie de a te bucura de diversitatea lumii mari care ne înconjoară!

Bulgaria e ca a doua nevastă. La început ți se pare că e mai frumoasă, mai deșteaptă și mai econoamă decât prima. După un an descoperi cam aceleași defecte și metehne. Asta scriam eu acum un an în jurnal, la a doua vacanță cu Petra în Balcic. Obișnuită deja și afectată de simptomele rutinei, începusem să caut noduri în papură sau să văd ceea ce nu fusese atât de evident în prima vacanță. Petra, mai tolerantă ca mine, s-a atașat mult de acest loc. Îmi spune mereu că nu poate să treacă vara fără să-l revadă. Așa că, în timp ce tu citești aceste rânduri, scoase la lumină din jurnalul meu de anul trecut, noi suntem din nou acolo – pentru Petra și pentru că nu renunțăm să îi mai dăm o șansă Mării Negre, așa cum este ea la Balcic și în împrejurimi. În România tot nu avem curaj și probabil va mai dura până să revenim.

Imaginile și impresiile sunt în alb și negru, dar nu uita că nuanțele există și că nu tot ce scriu eu azi, despre ziua de ieri, poate fi valabil și mâine, sau după un an.

06.08.2016

Două rățuște cu colace roz chiuie în mare. Umbra de la stâncile albe de pe îngusta fâșie de plajă de la Kibela a acoperit nisipul înainte să de facă șase seara. O parte dintre oamenii care se îmbăiau în soare și în mare au plecat. Un cuplu tânăr se mai joacă în valuri. La un moment dat ea îl ține în brațe pe el, întins pe suprafața apei. Îl sărută scut pe burtă. Când ies din apă le admir trupurile atletice, frumoase. Stau întinsă lângă Alex și constat că i-au apărut fire albe de păr în barbă. Ca să vezi surpriză, nu suntem nemuritori. Mă uit la Petra și nu știu dacă să mă bucur sau nu că fata mea frumoasă, cu sâni și tot echipamentul necesar vârstei de 13 ani, se joacă cu găletușa în nisip. Pentru unii tineri despărțirea de copilărie nu e deloc ușoară. Poți să nu-i înțelegi? Mă bucur că am trecut de toate vârstele cu probleme și că îmbătrânesc. Cu cât am mai mult păr alb, cu atât îmi pasă mai puțin de lucrurile care ar trebui să fie într-un anumit fel, din punctul altora de vedere.

Valurile lovesc ritmic malul, cu un vuiet amenințător când se aruncă de sus, asupra nisipului, și un susur blând la retragere, ca și cum ar regreta gestul violent de dinainte și ar încerca să o dreagă cu o dezmierdare.

Alături de noi, un copil mult mai mic decât Petra varsă conținutul unei găletușe în capul coafat al mamei, dar aceasta nu protestează. Tatăl, în schimb, se răstește la ea: dă-i peste mână, în pizda mă-ti, că-l învățăm prost!

07.08.2016

Alex a plecat înapoi la București și am rămas doar noi două. Oftăm din greu după tati și bântuim prin magazinele cu cosmetice din trandafiri, doar doar ne-o mai trece tristețea. Când se întunecă ne așezăm pe un șezlong lângă mare, în față la Tanino. Apa e liniștită, abia clipocește, luna subțire și curbată spintecă cerul. După ce stăm o vreme așa, cu picioarele în apă, mergem spre bar și ne luăm trei cocktail-uri, ca să ne răsfățăm. Unul cu alcool, celelalte două fără. Două pentru că Petra decide că primul nu e pe gustul ei.

08.08.2016

Dimineață devreme am ieșit cu bicicleta. M-am luptat cu niște rafale de vânt, iar când am urcat niște pante mai abrupte mi-a sărit lanțul. Sunt mândră că m-am descurcat și că l-am pus singură la loc. Să țin minte să port la mine niște șervețele umede, ca să nu mă mai șterg pe mâini cu frunze și cu scoarța unui copac.

09.09.2016

Midiile de aseară nu mi-au picat bine, deși am mâncat așa ceva aproape zilnic. M-am speriat și m-am întrebat ce se face Petra cu mine dacă leșin prin baie. Mi-a adus la un moment dat un prosop și, când a văzut cât de albă eram, a închis ușa repede și nici că i-am mai văzut fața. După ce am dat afară tot, chiar și amintirile meselor din ultimele trei zile, m-am simțit ca la reanimare, după o operație. Petra mi-a făcut un ceai, dar am adormit înainte să apuc să-l beau. Azi stăm la piscina de lângă Hotelul Regina Maria, simt că e mai bine să nu plec prea departe de Balcic. Ne jucăm, desenăm, citim. De la un radio se aud tot felul de șlagăre care aduc cu ele nostalgii și amintiri frumoase. Simt că încep să ies din ritmul alert și să accept că e ok să nu fac nimic important toată ziua.

Un grup de britanici fac ce știu ei să facă mai bine, pe lângă și în piscină: beau. Vocile lor acoperă vântul, marea, uneori chiar și muzica. Două doamne din grupul cu o vârstă respectabilă se zbenguie ca niște adolescente pilite în piscină, pe ritmurile melodiei The Final Countdown. Un bărbat chiuie și se maimuțărește puțin mai încolo, încercând să-și convingă fetița de doi ani să intre in apă. Afară bate vântul și copila se înfioară la atingerea apei, dar el insistă țopăind ca un mare bebeloi fericit. Nu reușește nimic, în afară de a arăta cât se poate de ridicol. Nici desenul meu nu arată mai bine, măcar eu nu mă zbengui cu el în fața tuturor.

10.08.2016

Am reușit să o trezesc devreme pe Petra și să ajungem la plaja ei preferată, Bolata, înaintea tuturor. Am înotat, ne-am uscat și la unsprezece i-am lăsat pe alții să se insoleze. Spre seară ne-am propus să aflăm și cum e la Russalka. Nu știam la ce să ne așteptăm și am găsit un complex mare, cu multe căsuțe și câteva plaje foarte frumoase. După ce am achitat parcarea de șase leva, am încercat mai întâi să mergem pe plaja gratuită, micuță și superb așezată între stânci. Din păcate marea se lepădase de o grămadă de alge chiar acolo și duhoarea de scoici stricate era insuportabilă. Am mai dat alți șase leva pentru a ajunge la plajele din complex și n-am fost dezamăgite. Apa era limpede și, pentru că era deja cinci și jumătate, lumea se risipise. Când am văzut-o pe Petra atât de fericită, am pus mâna pe caiet și am scris: dacă aș avea puterea lui Isus, n-aș transforma apa în vin, ci aș curăța apele mărilor dând la o parte, din calea ei, algele, meduzele și orice altceva ar putea-o speria.

12.08.2016

Bate vântul, e răcoare și nu e vreme grozavă de plajă. Petra a decis că mai doarme și eu am ieșit să mă plimb în grădinile castelului. Lumina care cade pe mare e fantastică, nu mă satur să o tot privesc. Nu sunt valuri, dar vântul mătuiește luciul apei, arată ca o oglindă veche.

Grădinile și palatul Reginei Maria ar merita o îngrijire mai bună. La prima oră văd o grămadă de băgători de seamă udând și măturând pe acolo, dar știu că regina s-ar înfuria îngrozitor dacă ar vedea ce puține flori au rămas dincolo de zona cea mai patrulată. Încă de la intrare am fost dezamăgită. Mi s-a spus că nu pot plăti doar pentru grădini, că e obligatoriu să iau bilet și pentru vizita la palat. Nici măcar nu am putut face asta la același ghișeu, a trebuit să mă plimb la al doilea, abia apoi să intru. De ce? am întrebat, nedumerită. Petru că sunt două instituţii diferite, mi s-a răspuns în română, cu un accent moale. Cei cincisprezece leva de om se pare că nu reușesc nici să acopere cheltuielile cu hârtia igienică, am bombănit eu puțin mai târziu, observând lipsa prețioasei consumabile. În Grădinile Ghetsimani aromele te vrăjesc, așa scrie pe un panou. Asta dacă reușești să ignori zgomotul motoarelor și mirosul de prăjeală de la restaurantul lipit de zid, Salt & Pepper.

15.08.2016

Bulgaria e ca a doua nevastă. La început ți se pare că e mai frumoasă, mai deșteaptă și mai econoamă ca prima. După un an descoperi cam aceleași defecte și metehne. Clădirile începute și neterminate, potecile necurățate, toate erau și anul trecut, dar atunci le-am ignorat mai ușor. Între timp au mai crescut puțin bălăriile și prețurile, au apărut chelnerii nesuferiți, cei care nu mai știu să zâmbească și care, din când în când, își opresc singuri bacșișul, să fie siguri.

Într-una din zile am avut parte de manele și de un grup de români care, deși nu erau atât de mulți, au umplut cu vocile și trupurile lor umflate grădina și piscina. Nu știu dacă au fost dați afară sau au plecat de bună voie în locuri mai potrivite pentru genul lor de distracţie, cert e că ne-am bucurat că fenomenul nu s-a extins pe mai multe zile.

La restaurantul din Kaliakra am comandat împreună cu Petra un cotlet cu legume la grătar și am primit un cotlet care nu avusese în niciuna dintre reîncarnările lui cele cinci sute de grame anunțate în meniu. În schimb, la partea cu legumele, se ținuseră de cuvânt și farfuria arăta exact ca în poza din meniu: legumele erau o legumă, o singură bucată de ceapă crudă.

La cină, la Tanino, un restaurant care nu ne dezamăgise cu un an înainte, a durat mai bine de o oră să-i aducă Petrei felul comandat. Pentru că era gata rece când a sosit, am tras concluzia că-l uitaseră pe undeva, pe drum.

Când am mers și cu Alex în grădinile de lângă palat, am constatat că nu mai era valabilă povestea cu instituţiile și biletul dublu, era suficient dacă plăteam doar pentru parc. M-am simțit înșelată.

Și totuși marea e frumoasă, chiar dacă anul acesta algele sunt mult mai multe, iar meduze de import au apărut prin apele din apropierea portului din Balcic. Le-am văzut și identificat, sunt mari, cu tentacule, dacă dai peste ele în apă e ca și cum te-ai băga în stupul cu albine. N-am pățit-o, dar am citit despre specia asta. Petra abia dacă mai are curaj să intre în mare, ea care are oricum fobie de albine.

Răsăriturile și plimbările pe faleză, cu bicicleta, au rămas cel mai frumos moment al zilei. Pentru ele mă voi întoarce, pentru Petra și pentru pauza aceea de care avem cu toții nevoie, din când în când. Balcic nu te provoacă, nu te împinge în dreapta și în stânga ca să vezi azi ceva, mâine altceva, e o nevastă care nu oferă prea mult, dar nici nu cere totul. Îi mai dăm o șansă și a treia oară, în 2017.

Astăzi Petra împlinește 14 ani. Facem buletin, intrăm în altă etapă. Copilă norocoasă, născută sub o stea liberă, și-a primit de la bun început buletinul de călătoare. Tot ce îmi doresc e să îl poarte mai departe cu mândrie și să își aleagă cu bucurie și încredere propriile drumuri sau aventuri. La mulți ani, iubita noastră!

Între noi, adulții, ce să mai zic? Am îmbătrânit. Glumesc, n-am îmbătrânit, am învățat. Am învățat multe alături de Petra și ne simțim datori să dăm lecțiile mai departe, tuturor celor care cresc și călătoresc alături de copii. Iată așadar câteva laitmotive importante, am încercat să mă opresc la 14, dar nu am reușit.

◊ Călătoriile trec mai întâi prin gură și pot lua forma nisipului, chiștoacelor uitate pe plajă sau a frunzelor uscate.

◊ Spatele nu doare după 50 de ani, ci atunci când copilul începe să meargă singur.

◊ Zânele există. Aveai vreun dubiu?

◊ Bolile călătoriei se fac exact înainte de plecarea în vacanță, în cel mai fericit caz.

◊ Repetiția e mama epuizării: ce place o dată, se cere repetat de cel puțin zece ori.

◊ Magazinul muzeului merită mult mai mult timp și atenție decât muzeul în sine.

◊ Capitala României e la Viena.

◊ Mașina se poate transforma într-o singură zi într-un mare coș de gunoi, iar curățenia se face întotdeauna mâine.

◊ Toate animalele ar trebui luate în brațe și transformate în animal de companie. Inclusiv găinile.

◊ Un zâmbet nu aduce soarele, dar produce bomboane.

◊ Mita funcționează. Uneori doar mita, chiar și sub forma unor povești.

◊ Cu cât ești mai mic, cu atât ai mai mult timp și treaba asta oricum nu te interesează.

◊ Părinții nu obosesc niciodată. Copiii nu renunță niciodată, dar își pot schimba de la o clipă la alta preferințele.

◊ Dacă nu mai ai bani în portofel, sigur ai o comoară inepuizabilă pe card.

◊ Bogăția nu constă în ceea ce ai în casă, ci în cât de frumos știi să te joci.

◊ Diferența de limbă și cultură e doar bariera adulților, cei mai mici trec nestingheriți pe sub ea.

◊ A reveni în locurile cunoscute e mai important decât a descoperi destinații noi.

◊ Masa se termină când a terminat copilul de mâncat. Mami, tati, cerem nota și mergem?

◊ Mersul pe jos e plăcut pentru toți. Toți ceilalți.

◊ Acasă e la fel de important ca încotro.

La muți ani, încă o dată, Petra! Și nu în ultimul rând La mulți ani tatălui meu care a primit o nepoată în dar, fix de ziua lui!

Ce, unde și cu cât mănânci la Balcic

Tocmai m-am întors din a treia vacanță consecutivă la Balcic. Ți-am povestit deja despre motivele pentru care am făcut asta, ți-am împărtășit impresii atât după prima vizită, cât și după a doua. Dacă nu ai citit încă, te invit să arunci un ochi și pe:

• Cum să mai dai o șansă Mării Negre. Îndreptar pentru necredincioși, în 11 capitole
• Balcic a doua oară – pagini de jurnal în alb și negru

Dacă le-ai citit deja, te invit la runda a treia, de data aceasta concentrată pe restaurante, scoici, vinuri și alte bucurii pentru papile. Te rog să tratezi acest articol ca pe un divertisment, nu ca pe un ghid. Divertisment, conform definiției de dicționar, înseamnă petrecere ușoară, agreabilă și de scurtă durată; distracție, amuzament. Știm bine că atât în România, cât și în Bulgaria, lucrurile bune care să și dureze sunt rare, iar acest lucru e valabil și la restaurante. Când o să te duci să mănânci acolo unde-ți voi spune eu că e bine, pe limba ta guști. Dacă e încă bun și îți place, foarte bine. Dacă nu, spune-mi și mie, ca să știu data viitoare. Dacă te-ai intoxicat înseamnă că ai avut mare ghinion. Am pățit-o și pe asta, o singură dată, de la o porție de scoici. Cu toate acestea, am ajuns la același restaurant pe care îl bănuiesc de fapta criminală de încă cel puțin cinci ori și nu mi s-a mai întâmplat nimic. Și nici n-am renunțat la scoici, îmi plac prea mult.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l ai în minte când mănânci la Balcic e că așteptările trebuie să fie corespunzătoare cu nivelul țării. Nu te du ca la pomul lăudat pentru că s-ar putea să ți se pară toate merele pădurețe. În Bulgaria se mânca bine, mult și extrem de ieftin – acum zece ani. Între timp prețurile au mai crescut, calitatea a mai scăzut pe alocuri, dar chiar și așa, tot nu vei găsi prețurile astea în niciun restaurant din Europa (la vest mă refer). Dacă te duci cu bunăvoință, foame și o doză suficientă de umor, dacă nu te arunci la felurile sofisticate din meniu, s-ar putea să fii foarte mulțumit în final.

Acestea fiind spuse, te invit alături de mine într-o scurtă incursiune prin restaurantele pe care le-am frecventat în Balcic sau împrejurimi. Orientativ, pentru un calcul rapid, poți împărți leva la doi pentru a afla prețul în euro sau înmulți leva cu doi pentru a afla prețul în lei.

Korona (Balcic, faleză)

Korona e un restaurant care îmi este foarte drag. Îmi place cum arată la interior, îmi place terasa (mai puțin prelungirea ei, cu scaune de plastic înnobilate de o husă), îmi place că e o continuare a grădinilor de pe lângă cuibul liniștit al Reginei Maria. Și îmi mai place pentru că a reușit să-și păstreze un standard constant, cu prețuri rezonabile și o calitate acceptabilă spre bună.

Nu-mi place pentru că are o groază de pisici flămânde care bântuie printre mese. Să nu mă înțelegi greșit, pisicile îmi sunt foarte dragi, ce nu înțeleg eu e de ce sunt atât de slabe și amărâte când de la mese sigur rămâne suficient cât să fie hrănite și ele. Făcând o paranteză, cred că bulgarii nu iubesc deloc pisicile, peste tot am văzut numai mâțe scheletice mieunând cu jale a foame. Oare poți cuantifica calitatea vieții unei țări după silueta pisicilor?

Revenind la Korona: mâncare ok, serviciu bunicel (s-a mai întâmplat uneori să dureze mult, când era multă lume, dar asta a fost mai degrabă o excepție), priveliște frumoasă.

Câteva poze mai jos și prețuri pentru exemplificare (în leva):

Mâncare: Supă de pește (cu o cantitate responsabilă de pește) 3.9 | Icre (fără pâine, se plătește separat, 0.2 felia) – 4.6 | Salată cu fructe de mare – 8.1 | Pește – 10.2 | Scoici cu usturoi (din plin) – 9.3 | Calamari cu sos dulce picant (din acela de sticlă) – 13 | Cheese cake – 4.95

Băuturi: Fresh – 4 | Bere draft mare – 2.99 | Rakia – 3.6 | Ceai – 1.7 | Cafea – 2 | Airan – 1.1 | Apă – 1.8

El Simpatico (Balcic, faleză)

Niște simpatici. Niște zăpăciți. Genul acela de restaurant în care sunt în stare să-ți aducă desertul înaintea felului principal sau să uite de o comandă de-ți vezi prietenul cum se scurge de foame pentru că nu a primit nimic, iar tu ai terminat de mâncat. Cumva nu te poți supăra pe ei pentru că, așa cum spuneam, reușesc să fie simpatici. Meniul este internațional cu pretenții creative și încercări mai îndrăznețe, unele reușite, altele mai puțin. Prietenii noștri au încercat brânza camembert la cuptor cu nuci și miere și au părut încântați. Copiii au iubit locul și au mai vrut acolo. Terasa e pe malul mării, se vede frumos apusul de pe ea, seara găsești loc doar cu rezervare.

Câteva poze mai jos și prețuri pentru exemplificare (în leva):

Mâncare: Icre – 5.5 | Lipie cu usturoi – 2.99 | Quinoa cu legume și o brânză vegetală (interesant) – 11.9 | Scoici și pește cu sos de roșii (bun) – 12.99 | Creveți filo (ok) – 9.6 | Calamari pane (nașpa, uscați și elastici) – 9.6 | Camembert la cuptor cu miere și nuci – 12.9

Băuturi: Limonadă 1 litru – 7 | Smoothie – 5 | Sticlă cu vin – 25 (Stallion Rose 2016 – Angel’s Estate)

Francis Drake (Balcic, faleză)

Un restaurant elegant, tot pe faleză și pe malul mării, decorat cu bun gust și cu cele mai bune servicii, cel puțin când am fost noi. N-am oprit niciodată seara, când se aglomera. Mâncarea a fost întotdeauna bună, servirea la fel. Știu să aducă felurile de mâncare în ordinea în care se mănâncă, lucru rar pentru Bulgaria. Se intitulează restaurant pescăresc, dar au în meniu și miel, iepure sau alte orătănii de uscat. N-am încercat, mi se pare cel puțin ciudat să cer așa ceva când îmi bate briza pe la nas (era să zic prin plete, dar mi-am amintit că nu am). Nici felurile scumpe cu pește nu ne-au îmbiat, nu pentru că nu ne-am fi dorit, ci pentru că a tras Alex cu ochiul prin alte farfurii și și-a dat seama că peștele se face ori prăjit, ori pane, bulgarii nu prea știu alte moduri. Când chelnerul a adus ciorba de pește pentru Alex i-a prezentat-o cu o mină serioasă: „ciorbă de burtă”. Era un tip micuț, slăbuț, un personaj pe care l-am tot văzut în ultimii trei ani și care părea foarte reținut și timid. Bineînțeles că atunci când a ridicat capacul vasului special pentru midii (doar aici și la restaurantul Laguna se mai servește așa) Alex al meu i-a dat replica: „Cârnați?” La care omul nostru a răspuns prompt: „Nu, ceafă de porc cu cartofi prăjiți”. Cum ne cunosc ei pe noi!

Făcând iarăși o paranteză, am văzut în toți anii cam aceiași chelneri pe la restaurante, nu-mi dau seama dacă e o dovadă de loialitate sau dacă e vorba de un job și o ocazie de care oamenii aceștia se țin cu dinții. I-am observat alergând toată ziua, indiferent de vârstă, de la ora deschiderii până la închidere și reușind de cele mai multe ori să rămână calmi sau zâmbitori. Norocul lor e că în Bulgaria nu se mănâncă totuși până foarte târziu, altfel chiar nu știu cum ar putea rezista în ritmul acesta.

Câteva poze mai jos și prețuri pentru exemplificare (în leva):

Mâncare: Supă rece tarator (cea mai bună, din castraveți, iaurt, usturoi și nucă) – 3.5 | Lipie cu usturoi și brânză – 3.5 | Supă de pește – 4.5 | Midii marinăreşti – 8.9 | Midiile căpitanului – 8.9 | Tagliatelle cu smântână și ciuperci – 11.9 | Creveți saganaki (cu sos de roșii, ouzo și feta, inedit și delicios) – 19.9 | Prăjituri – 4.9 – 5.9

Băuturi: Apă – 2 | Airan – 1.6 | Bere – halbă mare – 3 | Fresh de portocale – 5

Blue Lion (Balcic, lângă Muzeul etnografic)

Singurul restaurant care ne-a dat sentimentul că mâncăm în familie. Nu știu dacă este o afacere de familie, dar locul e mic, chelnerii sunt amabili (chiar dacă nu știu așa bine română ca cei de pe faleză, iar engleză nici atât), iar mâncarea e diferită față de ce găsești în alte părți. În funcție de ce mai au disponibil poți încerca sarmale, vinete umplute, musaca și alte feluri „de casă”. Prețurile aici sunt cele mai mici, am uitat să mi le notez pe toate, dar îți pot spune că o masă în trei ne-a costat în jur de 40 de leva cu tot cu băuturi și desert.

Câteva poze mai jos și prețuri pentru exemplificare (în leva):

Mâncare: Supă rece tarator – 2.5 | Sarmale – 5.5 | Vânătă umplută – 6.5 | Cheesecake – 3.5

Piscina de lângă hotelul Regina Maria (Balcic, faleză)

Da, știu, nu te duci acolo ca să mănânci. Dar poți să zaci o zi pe lângă piscină, cu acces atât la clorul din apă, cât și la sarea din mare (e o intrare în mare imediat lângă). Arată mai degrabă a bar, dar se mănâncă binișor și cu prețuri convenabile. Ca să nu mai spun că închirierea șezlongului și a umbrelei costă mai puțin decât pe plajele din restul falezei. Aici am băut cea mai bună limonandă, făcută cu simț de răspundere și mentă proaspătă din ghiveciul de pe bar.

Prețuri: Supă rece tarator – 2 | Supă pește – 3 | Midii pescărești – 6.5 | Midii pane – 8.5 | Bere draft mare – 3| Limonadă – 3

Laguna (nu e în Balcic, vezi semne pe drum, dacă mergi către White Laguna)

Un restaurant pe plajă care pare un soi de oază pentru toți cei care nu vor să plătească prețurile piperate de la hotelurile ceva mai fițoase din zonă. Se mișcă bine, mâncarea e ok, fără pretenții și fără sare, uneori. Petrei îi plac midiile pane și doar acolo le-am mai găsit, făcute bine, cu un înveliș crocant. Dacă mergi la cină, ai nevoie de rezervare. Am ajuns într-o seară devreme, când era încă gol și încă soare afară și am vrut să ne facem rezervare peste o oră. Ni s-a spus că era deja totul ocupat, dar că ar fi bine să încercăm totuși. Am crezut că fac mișto de noi și ne-am dus să facem o baie. Când a apus soarele am încercat și am găsit totuși o masă, înăuntru. Afară era încă gol. Am crezut în continuare că fac mișto de noi. Până am terminat de mâncat ne-am dat seama că noi greșeam, restaurantul chiar se umpluse.

Câteva poze mai jos și prețuri pentru exemplificare (în leva):

Mâncare: Midii pane – 6.5 | Midii natur – 6.9 | Calamar umplut cu feta și roșii uscate (aiurea, erau niște firmituri de roșii uscate) – 15.2 | Pui pane cu parmezan – 6.2 | Legume la cuptor cu smântână și cașcaval – 6.5

Băuturi: Limonadă – 5 | Airan – 1.2 | Sticlă cu vin mică – 10 (Menada white – Chardonnay)

Ce mai trebuie să știi:

În aproape toate restaurantele există meniu în limba română. Uneori și acesta devine sursă de divertisment, dar e ușor de înțeles, chiar dacă sunt greșeli. Apropo, la El Simpatico e Muzică Life în fiecare seară. Nu am greșit, așa scria pe afiș. Aproape peste tot se cântă șlagărele anilor 80 și te simți ca într-un film văzut la primele televizoare color.

Dimineața poți cumpăra plăcinte fierbinți de la câteva brutării – cofetării – minimarketuri (all inclusive, cum s-ar spune). Banița se cheamă plăcinta închisă, gen merdenea. Kavarna e cea care are multă brânză, chiar și pe deasupra. Cu un airan (din păcate airanul bulgăresc este o palidă copie a celui arăbesc) sau cu o bragă groasă și rece, nu-ți mai trebuie altceva. Am descoperit sursa asta abia în al treilea an.

Vinurile bulgărești nu încetează să mă surprindă, de zece ani încoace. De la designul creativ al etichetelor, până la calitatea lor, pentru un preț uneori modic. Uimitor e că le găsești în supermarketuri mici, banale, la noi n-ai să vezi așa ceva. Nasol e că nu le prea găsești decât în Bulgaria. Am tot degustat și când o să-mi fac o listă (și o să fiu bogată), o să mă duc special până acolo și o să-mi fac un stoc. Până una alta am găsit la un mini-mini-market, o chestie la colț de drum în mijlocul a nimic, un ghid foarte bun al podgoriilor din Bulgaria, în engleză. Avem de aprofundat subiectul.

Apropo de magazine: brânza, salamurile tipice (cu accente arăbești) și iaurturile sunt foarte bune (responabil pentru asta fiind probabil Lactobacillus bulgaricus), merită să le încerci.

Un cocktail alcoolic la bar, pe faleză, costă în jur de 7 leva. Cel nealcoolic -5 leva. Barul din față de la Tanino e drăguț ca poziție, într-o zi cu marea liniștită și verde poți să te amăgești că ești pe o insulă exotică.

Apropo, Tanino a fost un restaurant bun, acum trei ani. După aceea a dat-o rău în bară, de fiecare dată când l-am mai încercat. Închei cu o întâmplare chiar de acolo, de anul acesta. Alex a comandat nu știu ce fel care includea o garnitură cu cartofi și zacuscă. Când a venit farfuria, nici urmă de zacuscă.

– Scria zacuscă în meniu, a remarcat el.

– Păi asta e zacusca, a răspuns chelnerul, arătând către o mândră frunză de salată.

Și am râs cu toții, inclusiv chelnerul.

 – Sfârșit –

Tu pe unde ai mai mâncat în Balcic și ce ți-a plăcut cel mai mult? Ce recomandări mai ai pentru mine, pentru eventualele incursiuni viitoare? Nu intenționez să mai petrec încă o vară acolo, dar în extra sezon s-ar putea să mai dau o fugă. Așa că:

– Va urma. Poate –

PS: Nu-mi spune de Dalboka și nu te sfătuiesc nici pe tine să bați drumul în mod special până acolo, dacă vrei să mănânci ceva cu gust. Știu că s-a mai scris aici pe blog despre ferma de scoici și restaurantul renumit, de bine, dar nu e și părerea mea. Locul e frumos, meniul super ingenios, păcat că de atâția ani nu au reușit să angajeze și ei un bucătar măcar decent. Sper sincer să se schimbe în viitor, la vadul pe care îl au nu cred că nu ar avea cu ce. Probabil e cel mai profitabil local de pe litoralul bulgăresc. Față de cum era când am mers eu prima dată, acum mulți ani, a crescut deja ca Făt Frumos. Ceea ce-i doresc și Bulgariei, că frumos litoral are și tot rău o duce.

Text: Roxana Farca

Fotografii: Roxana și Alexandru Farca

În articolul de alaltăieri povesteam că am găsit, la Balcic, un ghid al vinurilor bulgărești. O carte frumos tipărită, cu povestea fiecărei podgorii, cu ce poți face și vedea în jurul ei, unde te poți caza, de unde poți cumpăra vin și așa mai departe. Ne-am întrebat și eu și Alex, atunci când am descoperit cartea acesta, de ce nu am putea avea și noi un astfel de ghid în România. Iar răspunsul a sosit ieri la mine în inbox, sub forma unui comunicat de presă care anunța lansarea hărții viticole a României, de către CrameRomania.ro. Ok, nu e un ghid cu de toate, dar tot e un bun început, mi-am zis, așa că am crezut că merită să-ți spun și ție despre asta, poate te ajută prin plimbările tale. Mai multe detalii, de unde o poți cumpăra sau cum arată, găsești aici.

Dacă te uiți pe hartă, chiar și cea inclusă în acest articol, observi că 70 de crame sunt deschise turismului viticol. Cred că trebuie să privești cifra aceasta cu precauție. Am umblat destul prin Europa ca să înțeleg prin turism viticol mai mult decât un magazin de unde poți cumpăra vinurile cramei. Cred că orice călător ar trebui să poată să se oprească la o cramă și să poată degusta și cumpăra ceva, nu doar grupurile organizate și anunțate dinainte, așa cum am văzut că se întâmplă în multe din cramele românești. Am degustat în Ungaria, Grecia, Austria, Portugalia, Franța, Italia sau Spania, în crame mai mici sau mai mari. La unele puteai opri oricând, în drumul tău, la altele trebuia să faci o programare.

În Wachau, valea cea mai frumoasă de pe cursul Dunării din Austria, poți oricând să intri într-un heuriger, să bei vinul casei și să mănânci ceva. Bineînțeles că nu sunt mereu deschise, toate, dar găsești câteva variante din foarte multe disponibile, chiar dacă nu ai planificat nimic înainte. În Lisabona există un bar în care poți gusta toate tipurile de Porto, chiar și cele foarte vechi. Plătești un preț pentru asta, dar oricum e mai mic decât dacă ar trebui să iei toată sticla. În Barcelona am fost la o degustare de vin și ciocolată, la Muzeul Ciocolatei. Pe site scria că e nevoie de un număr nimic de persoane, dar pentru că era în extrasezon am fost doar noi doi. Asta nu i-a împiedicat să țină degustarea și să desfacă mai multe sticle de vin doar pentru noi doi. N-a costat puțin, dar a meritat. Despre Italia și toată regiune Langhe, cu minunatele sale vinuri, nici nu mai vorbesc. Acolo poți gusta orice, de la strugurele din viile prin care te poți plimba, până la cele mai bune vinuri, uneori pentru prețuri destul de mici. La fel și în Franța unde suferi dacă ești la volan, la câte crame întâlnești pe drum, în anumite regiuni.

Ce unește toate aceste țări este cultura deja bine stabilită a vinului și un consumator mult mai bine educat ca la noi. Când am întrebat-o pe Alina Iancu câte din aceste 70 de crame sunt cu adevărat deschise turismului individual, mi-a dat un răspuns lung, din care aleg o parte importantă pentru tine:

„Acesta este un sector pe care îl promovăm deja de trei ani şi care face paşi foarte mici pentru că:

– turistul roman nu are cultura vinului, nu înţelege şi nu apreciază munca din spatele vinului şi spune că preferă să cheltuiască acei bani la munte sau la mare.

– cramele mari (şi aici face excepţie Recaș care stă foarte bine pe partea turistică) nu investesc în turism pentru că ei au cantităţi enorme de vândut în ţară şi la export – se focuseaza pe cantitate.

– cramele mici chiar sunt ajutate de turişti – îşi vând procente considerabile (10-20%) direct de la cramă, dar nu au bugete şi nici capacitatea să susţină acest sector. Cei mici, care chiar ştiu să facă turism şi sunt cei care intră în contact direct cu clientul / vizitatorul, sunt de cele mai multe ori enologi, directori, contabili, secretare, oameni care deşi îşi doresc să ajute, în anumite momente au alte priorităţi în crama sau sunt plecaţi la degustări şi nu pot sta să aştepte să le intre clientul pe uşă.

Cele peste 70 de crame care fac turism viticol au un semn de evidenţiere pe hartă, dar nu le pot enumera pe cele care au mereu uşa deschisă deoarece aş omite sau aş greşi pentru că nu sunt disponibile oricând.”

Alina Iancu

Dintre cele 70 de crame, doar 14 oferă și cazare. Până una-alta, cei cu adevărat interesați pot găsi mai multe detalii despre vinurile din România și posibilitatea de a vizita anumite crame pe revino.ro.

Ideea e lăudabilă și sper să contribuie la educarea unui public interesat să descopere vinurile, dar nu orice fel de vinuri, ci cele cu adevărat bune pe care suntem în stare să le facem. Nu-i vorba de toate de pe această hartă, dar degustând și încercând învățăm să observăm diferențele.

Închei cu o întrebare: care este vinul sau crama ta preferată din România? 

Acesta nu este doar un articol despre cum să-ți planifici vacanța, pentru asta am creat o pagină specială pe care o poți consulta oricând și pe care o găsești aici: Resurse pentru călători.  După ce am povestit în articolul anterior despre ecoturism în general și întrebările pe care trebuie să ți le pui înainte de a pleca la drum, acum îți voi arăta cum să iei deciziile responsabile pentru organizarea vacanței tale, cum să te bucuri de lumea asta mare îngrijindu-te totodată de binele ei. Dacă ți se pare că efortul nu merită și că nu ești decât o picătură într-un ocean, gândește-te că turismul este și el un domeniu guvernat de Măria Sa Cerere și Mirobolanta Ofertă. Cu cât vom fi mai mulți care vom cere un anumit tip de serviciu și o anumită responsabilitate de la furnizorii de servicii și produse turistice, cu atât oferta acestora se va adapta și îmbunătăți. Observ că se întâmplă asta deja, peste tot în lume.

Găsești mai departe un set de idei și website-uri care te-ar putea ajuta în etapa de planificare și documentare.

Cum îți alegi destinația ta eco, pentru o vacanță responsabilă

Am spus dintotdeauna că trebuie în primul rând să alegi în funcție de propriile tale pasiuni și interese. După aceea o mică cercetare n-ar trebui să-ți ia foarte mult, acesta fiind primul gest responsabil pe care îl poți face. Ai mai jos câteva surse de încredere de unde poți afla care sunt destinațiile în care ecoturismul a devenit o prioritate. Dacă găsești și locul tău pe liste, identifici și ce anume îl face special și s-ar putea să descoperi experiențe pe care nici un ghid general nu le menţionează:

• Green Destinations

• Ethical Traveler

• Global Sustainable Tourism Council

• National Geographic – Proiecte geoturism

În același timp, mai poți urmări ce destinații sau activități turistice primesc premii pentru turism sustenabil. Nu te uita doar la anul în curs, ce a fost valabil acum un an sau doi are mare șanse să fie încă demn de luat în seamă. Iată cel puțin două resurse:

• National Geographic Traveler – World Legacy Awards 

• WTTC – Tourism for tomorrow awards 

Cum alegi transportul în mod responsabil, atât până la destinație, cât și la nivel local

Asta este iarăși o decizie care ține foarte mult de timpul pe care îl ai la dispoziție și de pasiunile tale. Sfatul meu este să reduci pe cât se poate numărul deplasărilor scurte (de gen city break) și să folosești zilele mai degrabă pentru a obține o vacanță mai lungă într-un singur loc. E mai eficient pentru tine, mai profitabil pentru comunitățile locale și mai puțin dăunător pentru mediu, nu în ultimul rând. Astfel, în loc să zbori dus-întors de două ori, zbori o singură dată și fără prea mult efort ai redus deja cantitatea de emisii la jumătate. Cu șefu’ nu știu cum faci, e decizia ta dacă păstrezi sau nu un job care nu-ți oferă nici măcar două săptămâni legate pentru concediu (poate că nu sunt în cea mai favorabilă poziție pentru a-ți da sfaturi, dar citește interviul cu Radu Diaconescu, s-ar putea să-ți deschidă ochii).

Transportul către destinație:

Sunt mai multe detalii la care merită să ne gândim, înainte de a lua o decizie, dincolo de costul biletului. Există o grămadă de locuri minunate aproape de noi, atât la acasă, cât și în țările din jur. În 2016 noi am decis că ne „cheltuim” toate zilele libere și tot bugetul de vacanță exclusiv în România. N-am regretat nicio clipă și am avut un an minunat. Deci nu trebuie întotdeauna să plecăm departe-departe. Cele mai dăunătoare sunt zborurile de lungă durată, cele pentru care se fac escale, una sau mai multe și cele care în loc să meargă direct către destinație, fac un Z pe boltă, ca semnul lui Zorro, dar nu în scopuri nobile, din păcate. Pentru că Z-ul ăsta doare mai puțin la buzunar, dar doare la ozon.

Mi-e destul de frică să abordez subiectul acesta pentru că mă simt vinovată și rareori am calculat impactul pe care îl are un zbor asupra mediului. E adevărat că nu am călătorit foarte mult cu avionul în ultima vreme, dar când am făcut-o, n-am încercat să compensez în vreun fel, ceea ce în engleză să cheamă carbon offseting – donații minore către organizații care implementează proiecte prin care ce s-a pierdut într-o parte se recuperează în alta, prin plantări de copaci, dotarea unor comunități defavorizate cu echipamente mai puțin poluante sau dăunătoare șamd. Discuția poate fi lungă și controversată, în orice caz, eu rămân loială părerii că orice mică acțiune care poate micșora răul făcut contează. Așa cum cred că sistemele de compensare nu trebuie să devină un mod de a te scuza pentru că nu vrei să schimbi nimic în felul tău de a călători. Poți face lucruri simple și de ajutor chiar și fără să donezi, s-ar putea ca impactul deciziilor tale să fie mai mare. Așa cum spuneam mai sus, poți:

• să zbori mai rar,
• să eviți escalele multiple,
• să ai bagaje mai ușoare,
• să alegi economy (pentru că amprenta generată de un loc la business e de cel puțin patru ori mai mare),
• să zbori cât mai mult în timpul zilei,
• să folosești un calculator de emisii pentru a decide când e mai bine să ajungi la destinație cu avionul și când cu mașina.

Voi reveni asupra acestui subiect, atunci când mă voi simți mai bine pregătită să formulez o opinie. Până atunci, îți voi da câteva articole pe care să le citești și câteva website-uri pe care îți poți calcula propria ta amprentă.

Lecturi:

• How to Use Carbon Offsets on Your Next Trip 

• Can Eco-Conscious Travelers Do Anything To Fly Green?

• Why Some Airlines Pollute More: 20 Ranked on Fuel Efficiency

Calculatoare online:

• nature.org/greenliving/carboncalculator 

• carbonfootprint.com/calculator 

Transportul la destinație

Mi-ar plăcea să nu fiu niciodată nevoită să închiriez mașină, să merg doar cu trenul, cu bicicleta sau alte mijloace mult mai ecologice decât automobilul. Știi deja că alegem variantele sportive de fiecare dată când avem ocazia. Dar ni se întâmplă să punem pe listă locuri mai greu accesibile cu transportul în comun și am constatat că există multe destinații care au variante limitate (spre zero) atunci când vine vorba de unirea a două sate, ca să nu mai vorbesc de căile de acces către atracțiile naturale. Totuși, de fiecare dată, analizăm și ne gândim de o mie de ori câte zile avem cu adevărat nevoie de mașină și care e varianta cea mai eficientă – ca investiție, libertate de mișcare și acces către punctele noastre de interes. Pentru scurta călătorie pe care urmează să o facem în Irlanda, de exemplu, am căutat toate variantele posibile între cele patru puncte de interes pe care avem de gând să le atingem. După ce am configurat tot itinerariul alegând doar trenul și autobuzele, am constatat că traseele acestora erau destul de departe de cele mai panoramice șosele, iar noi urma să ne petrecem cea mai mare parte pe drum. Nu e o variantă câștigătoare, cel puțin nu în timpul limitat pe care îl avem la dispoziție, așa că vom închiria mașină. Au fost însă și scenarii mai bune de atât: în Iordania am avut mașină închiriată doar pentru câteva zile, din două săptămâni, iar în Chile a trebuit să avem mașină doar pentru Carretera Austral, adică pentru aproximativ un sfert din timpul pe care l-am petrecut în trei regiuni mari din țară. Cu puțină planificare și documentare, se poate.

Unde alegi să te cazezi

Despre asta am de gând să scriu un articol separat, prin care să te ajut să înțelegi de ce e important să alegi o cazare eco. Acum îți voi sugera doar câteva website-uri pe care eu mă uit înainte de a lua o decizie. Chiar dacă cele mai multe rezervări le facem până la urmă tot pe booking sau pe airbnb, îmi fac timp pentru a verifica și a identifica înainte care sunt cazările cele mai interesate în sustenabilitate.

BookDifferent – declară că 10% din profit merge către destinații și proiecte de la The Travel Foundation, The Global Forest Fund și WWF. Îmi place că și-au creat un instrument de calcul și poți vedea foarte clar care este amprenta fiecărei unități de cazare. În plus, ai și alte criterii sau certificate după care poți selecta și alege.

Ecobnb – o comunitate pentru turism sustenabil, un punct de întâlnire dintre proprietari și călători, o selecție de hoteluri bio, căsuțe în copaci, ferme organice sau case istorice vechi.

Asociația de Ecoturism din România – secțiunea membri și parteneri – găsești datele de contact și poți rezerva direct la cei acreditați.

Alte indicii – certificările eco

Există în prezent cel puțin 23 de organisme care certifică hotelurile, pensiunile sau serviciile turistice sustenabile. Sunt foarte multe etichete în toată lumea. Nu o să-ți umplu mintea cu denumiri, nici eu nu le știu pe toate (și nici nu am de gând să le aflu), aleg totuși câteva exemple pentru că îți pot fi de folos atunci când vrei să te documentezi asupra unei destinații (și promit să încerc să actualizez lista în timp):

Internațional:

• Green Globe – membri din 90 de țări în toată lumea
• Sustainable Travel International – implicați în proiecte de dezvoltare, conservare, educare și mult mai mult de atât
• The International Ecotourism Society – cu membri în peste 190 de țări și teritorii
• Destinet.eu – Turism Certificat și Premiat, liste și hărți (mai greoi de folosit, dar dacă sapi găsești multe resurse)

Local:

• Australia – Eco Tourism
• Austria – The Austrian Ecolabel
• Africa de Sud, Madagascar, Mozambique, Zimbabwe, Namibia, Seychelles, Botswana, Kenya și Tanzania. – Fair Trade Tourism
• Brazilia – Ecobrasil 
• Costa Rica – Certificación para la Sostenibilidad Turística
• Irlanda – Eco Tourism Ireland 
• Malta – ECO certification 
• România – Asociația de Ecoturism din România 
• Scoția – Green Tourism 
• Spania, puțin din Africa, America Centrală și Sud (Chile) – Biosphere Responsible Tourism
• Suedia – Nature’s Best 
• UK – Association of Independent Tour Operators 
• US – Sustain Lane 

În final îți mai recomand trei adrese unde merită să revii, din când în când, pentru inspirație și motivație:

Is it too much t ask? – un proiect World Travel & Tourism Council (WTTC) 

2017 International Year of Sustainable Tourism for Development 

și, cu bunăvoința ta

LumeaMare.ro

Mă opresc aici deocamdată. Sper ca data viitoare să pregătesc un articol cu mai multe argumente în favoarea unor cazări eco și cu cele mai importante criterii pe care le poți utiliza și tu, chiar și atunci când nu ai timp să cercetezi niciuna dintre resursele de mai sus.

Am oprit în Kecskemét de două ori până acum, de fiecare dată pentru o singură noapte. A fost suficient cât să ne dăm seama că acesta este un oraș surpriză, un oraș care merită mai multă atenție și care te poate ține ocupat, atât în centrul său, cât și pe la băile termale de prin împrejurimi și despre care ți-am mai scris în articolul BĂI TERMALE ÎN UNGARIA: KECSKEMÉT, SAU TREI DINTR-O LOVITURĂ. Orașul are clădiri superb decorate, Art Nouveau sau Secession, muzee și o primărie care adună oameni în fața ei, atunci când cântă din clopoței. Noi n-am fost în muzee (să zicem că n-am avut timp, dar motivul adevărat e aici, altfel am fi încercat măcar muzeul fotografiei), așa că nu ne grăbim să ne dăm cu părerea despre ele. Ne-am plimbat pe străzi, am mâncat o înghețată și am încheiat ziua la restaurant. Nu a fost rău deloc.

De data aceasta vorbesc mai puțin și las imaginile și detaliile din galeria de la începutul acestui articol să fie o invitație. Iar dacă te hotărăști să acorzi măcar două sau trei zile pentru Kecskemét, îți mai spunem că prețurile la cazare sunt foarte bune, avem chiar o propunere de apartament în care noi ne-am simțit tare bine, la câțiva pași de centru:

Old Town Apartaman

O căsuță numai pentru tine, cu o verandă verde ce dă spre o curte interioară comună pentru mai multe case, cu garaj și tot ce ai nevoie pentru a te simți bine. Am găsit pe masă un coș cu fructe, ceai și doze de cafea (contra cost), pentru aparatul de cafea. Ne-am îndrăgostit de soba veche și ne-a părut rău că era vară și cald. Locul e cel mai potrivit pentru un cuplu sau o familie cu un copil. Câteva fotografii din interior mai jos (și nu uita să te uiți și la cele din galeria de mai sus, din oraș) .

Dacă n-am fi răspuns afirmativ la ispita evenimentului Bike&Wine din 3 septembrie, n-am fi ținut minte că, în 2017, ultima zi caniculară de vară a picat în prima duminică de toamnă. Canicula verii nu a fost cea mai bună motivație pentru a urca coline și dealuri, dar toamna a contribuit cu o încurajare blândă, trimițând în calea noastră o adiere răcoroasă și ajutându-ne să suportăm mai ușor cei douăzeci de kilometri destul de solicitanți.

Ți-am mai povestit despre Bike&Wine de la Carpat Bike și cu altă ocazie, în articolul Bike&Wine și doza de creativitate. Ne place mult combinația asta pentru că nimic nu te face să te simți mai bine, atunci când bei un pahar cu vin bun, decât sentimentul că l-ai muncit și tu, în felul tău, că l-ai meritat. Iar dacă ai parte de un traseu cum a fost cel de duminică, caloriile ingerate la degustare sunt nimic față de cele consumate pe treseul combinat, cu destule urcări, cu asfalt, dar și cu porțiuni lungi și dificile de pietriș și nisip. Glumesc, sari peste partea cu caloriile și reține doar că e foarte plăcut să faci mișcare în aer liber, apoi să mânânci sau să bei ceva bun. În engleză există o expresie excelentă pentru asta, dar tradusă în română nu mai sună atât de bine: guilt-free (eliberat de vinovăție, fără vinovăție, zi cu vrei tu).

Am făcut cei douăzeci de kilometri în patru ore. Așa erau și în program, ceea ce dovedește că echipa faină de la CarpatBike știa la ce să se aștepte. Tot în acest program au intrat multe pauze printre vii, cu degustat de boabe și ghicit de soiuri, o oprire la chioșcul Livada Tudor, unde ni s-a oferit un suc de mere proaspăt stors și bine păstrat, la umbră, pentru bicicliștii încinși. A urmat apoi o vizită lungă în crama încă adormită de la Lacerta, aflată în așteptarea momentului de maximă activitate la vedere, atunci când vine rândul recoltării și procesării strugurilor. Am admirat butoaiele, acolo unde se întâmplă minunile mai puțin accesibile văzului, am făcut poze și ne-am dorit să ajungem cât mai repede la degustare: eu și Alex aproape nu ne atinsesem de gustările și sendvișurile pregătite de organizatori pentru drum și o foame crâncenă ne tăia cheful de explicații. Ca niște elevi obraznici, pofteam doar să ne tolănim în scaune și să degustăm rezultatul muncii oamenilor de la Lacerta.

Odată așezați la masă, am început cu un Sauvignon Blanc 2015, nebaricat și am continuat tot cu Sauvignon Blanc, de data aceasta din 2012 și baricat, pentru a observa diferența. Uimitor a fost că, deși ne plac mai mult vinurile baricate, de data aceasta l-am preferat pe primul. Am trecut apoi la o Fetească Neagră 2014 nu foarte convingătoare, moment în care am aflat că acest soi românesc preia caracterul nostru național: e foarte instabil și diferit de la un an la altul. Mie nu mi-a displăcut, Alex a strâmbat puțin din nas. Am urmat un Shiraz 2014 care avea ceva argumente în plus, de la culoare până la caracter. De reținut că Lacerta a fost prima cramă care a plantat Shiraz în Dealul Mare. Am încercat și un Merlot 2003 care nu ne-a convins – nici nu ne-a displăcut, dar nici nu ne-a impresionat. Degustarea s-a încheiat cu favoritul nostru, Cuve IX 2014 (un cupaj de Cabernet Sauvignon, Merlot, Fetească Neagra și Shiraz) – aici nu am avut niciun dubiu, ne-a plăcut și am luat și pentru acasă. Am mai cumpărat un Cuve X (din vinuri albe, Chardonnay, Sauvignon Blanc, Pinot Gris și Rheinriesling) și un cupaj de Cabernet cu Shiraz pe care-l vom degusta în curând, cu sau fără o plimbare pe bicicletă în prealabil.

Revenim cu impresii și detalii pe pagina noastră de facebook dedicată, LumeaVinurilor. Și mai revenim pe biciclete, pe 16 septembrie, de data aceasta către Crama Vitis Metamorfosis. Mai multe detalii pe pagina de facebook CarpatBike.

Ce zici, nu vii și tu?

Seara, chiar pe acolo prin fața porții, trec așa: un mascul mare și negru, o ursoaică cu doi pui și încă una cu trei pui, îmi spune doamna care se ocupă de pensiunea la care stau, Vila Șoimul. Serios? Întreb eu. Și unde se duc? Păi trec podul și merg mai departe, pe cealaltă parte a râului. Pensiunea are de jur împrejur gard electric, ca aproape toate proprietățile din Băile Tușnad. Dacă o furtună rupe vreun copac și se produc stricăciuni, prima prioritate a localnicilor e să repare cât mai repede gardul electric. Deși urși sunt peste tot în România, n-am mai stat în niciun loc în care să le simt atât de puternic prezența, atât prin măsurile care am văzut că se iau, cât și prin poveștile sau comentariile primite la ceea ce am mai postat pe facebook. La lacul Sf. Ana vezi urși gratis, mi s-a spus de mai multe ori, atunci când am publicat o poză cu un urs văzut din observator.

Am cutreierat Băile Tușnad și împrejurimile timp de trei zile alături de Attila Pilbáth, președinte al Organizaţiei GeoEcologice”ACCENT”, dar n-am avut nicio întâlnire neplanificată cu ursul. Ne-am plimbat inclusiv în jurul lacului Sf. Ana, fără să vedem nicio ureche sau urmă de urs. Era dimineața devreme, o zi destul de întunecată și rece, iar când Attila l-a întrebat pe paznicul parcării dacă e în regulă să facem o tură de lac, i s-a răspuns: mergeți liniștiți, deocamdată nu sunt turiști, deci nici urși. Și n-au fost. Eram doar noi și alți câțiva plimbăreți care veniseră pentru plimbare și o gură de aer. Nu făcea nimeni grătar, nu scosese nimeni pachețelul de picnic, chiar și mica terasă șoma, fără clienți. Singurul lucru la care m-am gândit atunci a fost: exact atât de simplu e, ar fi de ajuns să se interzică picnicul, grătarul sau accesul cu alimente acolo. Din păcate nu cred că se va întâmpla asta, nu prea curând. Așa cum spunea și un ranger care ne-a condus prin tinovul Mohoș, puțin mai jos de lac, nu e vina ursului.

Pe un animal sălbatic hrana îl ține în viață, nu bunele maniere, iar dacă își poate obține mai ușor prânzul furând de la om sau direct de pe grătar, nimic nu-l poate opri să o facă. Și totuși, ce faci dacă te întâlnești cu ursul? întreabă toată lumea care ajunge să se plimbe prin zonă. Cum procedezi, cum reacționezi? Nu pretind că știu răspunsul, dar voi cita din informația pe care am primit-o pe un pliant, tipărit și distribuit de Accent:

Cum procedăm dacă ne întâlnim cu un urs?

• Ursul nu atacă omul, decât dacă se simte amenințat!
• Dacă observăm un urs ne retragem încet și îl lăsăm să plece!
• Dacă ursul vine spre noi fără a ne observa, ne facem simțită prezența și părăsim zona încet!
• Vederea ursului nu este cea mai bună și din această cauză, adesea, se ridică în două picioare pentru a ne identifica ca om, nu cu intenții de atac. Să stăm cu ochii pe comportamentul lui  în timp ce ne îndepărtăm încet, niciodată să nu alergăm!
• Dacă observăm ursul foarte aproape de noi, trebuie să ne oprim imediat și să ne îndepărtăm cu calm, fără mișcări bruște sau strigăte!
• În nici un caz să nu aruncăm în urs cu pietre sau crengi pentru că acest lucru poate provoca o reacție defensivă a ursului și șansa atacului crește!
• Se poate întâmpla ca un urs să bată pe pământ cu primele două picioare, imitând un atac, sau se apropie fără să ajungă foarte aproape de noi:  scopul e să descurajeze vizitatorii nedoriți, pe noi.
• Dacă totuși ne atacă, să nu ne apărăm! Să ne oprim, sau să ne întindem încet pe pământ: atacul probabil va înceta, deoarece ursul va realiza că nu suntem o amenințare!
• Întinzându-ne pe pământ să protejăm gâtul și fața cu mâinile, genunchii trași până la abdomen, încercăm să rămânem nemișcați, fără strigăte. După terminarea atacului, înainte de a se ridica, trebuie să ne asigurăm că ursul nu se mai află în apropiere!
• Să nu ne apropiem niciodată de pui de urși, chiar dacă sunt curioși sau par abandonați, să ne îndepărtăm imediat, pentru că ursoaica se află în apropiere!
• Să povestim și altora dacă ne întâlnim cu urși pe parcursul drumeției noastre!

Deși am unele rețineri și întrebări pe care mi le pun atunci când mă gândesc la activitățile care implică observarea animalelor sălbatice, din ascunzători sau în libertate (poți citi mai mult despre asta în articolul Safari în România?), trebuie să recunosc că mă simt mult mai confortabil atunci când mă știu la adăpost, într-un observator cu ușa închisă și cu geamuri oglindă. Ursul știe că sunt acolo, nu are cum să nu știe, dar dacă activitatea aceasta este desfășurată responsabil și cu respect pentru natură, poate fi o modalitate de a cunoaște mai bine comportamentul animalului, în condiții de siguranță.

Am fost surprinsă când am aflat că la Băile Tușnad există un astfel de observator și nu unul oarecare, ci construit de un fotograf de wildlife premiat și specializat în astfel de „ascunzători”. Numele lui este Bence Máté și, dacă ești pasionat de acest gen de fotografie, ar merita să arunci un ochi pe website-ul în care vezi toate construcțiile făcute din inițiativa și cu ajutorul lui. La observator se merge în grupuri mici, cu căruța sau cu o mașină de teren (când sunt doar 3-4 persoane, cum a fost în cazul meu). Un mic dezavantaj este că ghidul vorbește maghiară, foarte puțin engleză și deloc română, dar nu a fost dificil să ne înțelegem, oricum nu se merge acolo pentru a face conversație, dimpotrivă, liniștea este o condiție necesară pentru ca animalele să vină în apropiere. Urșii sunt hrăniți moderat și am văzut, după comportamentul lor, că se tem încă de prezența omului, sunt foarte atenți și fug la orice zgomot. Asta este și de dorit, omul și ursul nu trebuie să se obișnuiască niciodată atât de mult unul cu altul încât să nu se mai teamă. Pentru că știm bine unde duce o apropiere: la urșii care intră în orașe ca să se hrănească din gunoaie, la ursul care a intrat într-un depozit al unui supermarket, într-una din zilele în care eram eu în regiune și alte scenarii despre care ai mai auzit, puține cu final tragic, dar cât se poate de riscante și nefirești.

Toți cei care iubesc natura și sunt implicați în conservare se confruntă cu mai multe probleme. În primul rând sunt necazurile care apar la nivel local, animalele sălbatice producând daune în gospodării, apoi cele care țin de siguranța localnicilor sau turiștilor și, nu în ultimul rând, măsurile legislative adoptate fără cap. În ultima zi petrecută la Băile Tușnad am aflat de publicarea Ordinul de Ministru nr. 1169, „pentru aprobarea nivelului de intervenţie în cazul speciilor urs şi lup, în interesul sănătăţii şi securităţii populaţiei şi în scopul prevenirii unor daune importante”. Deși scopul declarat pare să fie în interesul populației, am dubii că intențiile sunt la fel de inocente și că această lege va avantaja pe altcineva decât pe vânători. Bineînțeles că astfel de măsuri sunt controversate, dar voci mai bine documentate ca mine și-au afirmat nemulțumirea și revolta față de această decizie.

Poți citi și tu aici răspunsul oficial al WWF, pentru mai multe detalii și o mai bună înțelegere. L-am întrebat și pe Attila Pilbáth ce părere are. „Din păcate, din partea autorităților a venit soluția cea mai simplă: „să împușcăm urșii”. Într-adevăr situația a devenit mai complicată/delicată, dar ar trebui găsite soluții valabile pe termen lung, prin consultarea între autorități, ONG-uri și specialiști, în așa fel încât să putem împăca atât capra, cât și varza.  Cum ar fi: realocarea urșilor (nu doar în țară ci și în alte țări), educarea localnicilor, a turiștilor și, important, aplicarea legii privind hrănirea urșilor în așezările omenești (Pe baza legii vânătorii nr. 407/2006 hrănirea ursului este interzisă și  conform art. 23, alin. 1, lit. l  este sancționată cu amendă de la 500 lei la 1500 lei cf. art. 48, alin. 1, lit. b.).”

Știi, am auzit ceva frecându-se de pereți, în ambele nopți, i-am spus eu lui Attila în ultima zi. Singură în cameră, cu geamuri care dădeau spre un întuneric absolut, mi-l și imaginam pe Baloo scărpinându-se de tencuială. Dar am aflat că nu erau urșii, erau pârșii care își fac cuib în pereți și în acoperiș, iarna. Cu pârșii cred că aș putea conviețui, m-am gândit. Cu cânii vagabonzi agresivi și cu urșii mai greu.

Așa cum am crezut și atunci când numărul câinilor fără stăpân crescuse îngrijorător de mult, măsuri trebuie luate, fără prea multe amânări. Nu se compară un câine cu un urs (deși nu m-aș mira, statistic vorbind, să aflu că au fost mai mulți oameni mușcați de câini decât atacați de urs), dar nu cred că o lege prost scrisă și care poate fi interpretată oricum de către cei care abia așteptau să aibă liber la împușcat, este cu adevărat soluția. În plus, ursul este unul dintre animalele sălbatice care pun România pe harta iubitorilor de natură și sălbăticie, ar fi trist să nu știm să profităm nici măcar de asta.

Tu ce părere ai?

Am coborât bicicletele încărcate cu bagaje din tren, cu atenție, să nu ne rostogolim cu totul pe peron. De fapt le-a dat Alex pe toate jos, eu și Petra am reprezentat doar departamentul de resurse umane care dădea indicații ce începeau cu „ai grijă”, „nu așa” sau „vezi să nu”. Eram noi și încă trei pasageri, în vagonul cu aspect ştiinţifico-fantastic care ar fi putut găzdui zeci de biciclete. Noi în pantaloni cu bureți pentru zonele sensibile și pantofi sport, ei în pantaloni scurți de vară, cămăși și sandale. Vorbeau germana, una dintre biciclete avea un coșuleț decorat cu flori, poate că se plimbau doar de colo-colo între Viena și Passau, m-am gândit.

Vacanța noastră a început foarte bine. Am făcut o primă oprire în Kecskemét, mic și cochet oraș din Ungaria, cu clădiri Art Nouveau colorate, clopoței la primărie care cântă la oră fixă și o cazare în care ne-ar fi plăcut să stăm cel puțin o săptămână, dacă incursiunea noastră nu ar fi avut alt scop. La Viena am ajuns devreme, am lăsat mașina într-o parcare publică mare, pentru următoarele două săptămâni și ne-a rămas suficient timp cât să ne facem de cap prin oraș mâncând cârnați lângă statuia Dunării de la Albertina, călătorind în timp cu Time Travel Viena și, spre seară, plimbându-ne pe străzile centrale cu o trăsură adevărată. La cină am devorat renumitul șnițel de la Figlmüller, fără să bănuim că pe tot traseul dintre Passau și Viena aveam să ne săturăm până peste cap de tot ce poate fi mâncat sub formă de pane. În a treia zi ne-am trezit odată cu soarele sau imediat după ce acesta și-a făcut toaleta, dat fiind că era deja lumină la cinci și jumătate dimineața. Am pedalat relaxați până la gară, apreciind pistele atât de bine puse la punct din Viena și am urcat în trenul special pentru bicicliști, numit Rad Tramper Donau.

Uite, acolo e Melk, i-am arătat noi Petrei când am prins-o trează, între două reprize de somn contorsionat pe scaunele din tren. Mânăstirea masivă și galbenă, prin poziția ei înaltă, era tot ce se vedea când trenul a trecut pe lângă oraș. Unde? Nu văd, a răspuns ea. Am gesticulat și am dat toate indicațiile posibile, schimbând priviri revoltate cu Alex, minunându-ne cum poate să ignore ceva atât de vizibil. Uite acolo, cum să nu vezi, e ditamai namila, am insistat eu. Nu văd niciun melc, a spus ea și s-a lăsat să cadă înapoi pe scaun.

Într-adevăr, nu era niciun melc pe drum, doar trenul se comporta ca unul, oprind imediat ce își lua avânt, într-o nouă stație. Nu cobora și nu urca aproape nimeni, iar asta era un semn bun, pe un traseu despre care fusesem preveniți că se poate aglomera destul de mult în timpul sezonului. Învoisem fata de la școală tocmai ca să profităm de extrasezon și să nu ne înghesuim cu prea mulți bicicliști pe pistă. Sau ca să mă fac de râs în fața câtor mai puțini, dacă e să spun adevărul adevărat. Asta nu m-a împiedicat să o fac de oaie în primele cinci minute după ce ne-am dat jos din tren.

Semnalizarea pistei Donawradweg începea chiar din gară, iar cazarea noastră era în centrul orașului Passau, la mai puțin de cinci minute de mers cu bicicleta. Alex părea că se descurcă foarte bine cu orientarea, Petra era stresată că trebuia să mergem pe stradă, eu o încurajam din spate spunându-i că nu e cazul să se sperie, că pe aici lumea e civilizată și foarte obișnuită cu bicicliștii. Cu restul de atenție descopeream deja locurile prin care mai trecusem cu motocicleta, cu patru ani în urmă. Mă simțeam bine pe bicicletă, mai sportivă, mai demnă de admirație. Sentimentul de libertate era același, dar stima de sine câștiga detașat, deocamdată.

Când ne-am apropiat de centru, am făcut dreapta și ne-am trezit față în față cu prima pantă serioasă. Nu era lungă, așa că mi-am înfipt bine tălpile în pedale și am apăsat hotărât, depășind-o pe Petra care dădea semne de abandon. La cei treisprezece ani ai ei ar fi putut să se descurce mai bine ca mine, dar cea mai importantă experiență pe care o avea, pe bicicletă, era o plimbare printr-o pădure plată, făcută acum mai bine de doi ani în urmă. Te aștept sus, nu vreau să mă opresc în pantă, i-am strigat cu respirația gâtuită de emoție sau efort, nu știam nici eu prea bine.

Am învins urcușul și mă pregăteam să fac dreapta, urmându-l pe Alex, când el a schimbat brusc direcția, virând din scurt spre stânga. Aerul mi s-a terminat și am oprit. Am descălecat de pe bicicletă, ridicând cât mai sus piciorul drept, ca să nu mă împiedic de bagaje, și m-am întors repede spre el, să nu-l pierd din ochi și să văd pe unde o ia. Petra ajunsese la bifurcație și se uita derutată la noi. Eu acum după cine merg? am mai auzit-o întrebând, după care mie mi s-a tăiat sunetul și imaginea, odată cu un pocnet și o durere ascuțită, în genunchi.

În răsucirea mea pripită, talpa aderentă a ghetei rămăsese în urmă și genunchiul depășise limita lui de rotație. Am apucat doar să pun cricul la bicicletă, înainte să mă întind pe un rând de trepte. Era singura variantă ca să nu leșin în mijlocul drumului. Petra și Alex au apărut în curând în raza mea vizuală, cu figurile lor speriate și nedumerite proiectate pe cerul senin. Am rânjit. Nu-mi venea să cred. Nici nu începusem călătoria pe biciclete și exista riscul să nu mai pot călca pe piciorul meu stâng? Nu voiam să mă gândesc la așa ceva.

Mi-a plăcut drumul cu trenul, am putut dormi, scria Petra înainte de culcare, în jurnalul nostru de drum. Dar în drum spre hotel mami și-a luxat genunchiul când s-a aruncat de pe un pod să salveze un cățeluș. Îhî, sigur. De fapt și-a luxat genunchiul când s-a dat jos de pe bicicletă.

Am râs, am pupat-o, i-am promis că voi șchiopăta mai puțin a doua zi și am ieșit amândoi din cameră. Aveam încă de studiat hărțile, inclusiv una nouă cumpărată chiar din Passau, de hotărât pe ce parte a Dunării mergem a doua zi și alte detalii tehnice. Ne-am deschis câte o bere și am ocupat canapeaua din camera de ceai și cafea, un loc comun pentru musafirii hostelului din clădirea istorică în care ne cazasem. În curând un tip ne întreba unde am găsit berea, dacă am luat-o din oraș. L-am dezamăgit răspunzându-i afirmativ. La ora aceea sigur nu mai era niciun supermarket deschis. Nici șoricelul pe care furtuna îl speriase și îl împinsese în casă nu părea foarte mulțumit. Alerga dintr-o ascunzătoare în alta, căutând o ieșire și făcând un du-te vino între spatele canapelei și spatele unui dulap. Ușa larg deschisă era prea evidentă pentru a fi băgată în seamă. Tipic pentru șoricei și pentru oameni, de cele mai multe ori.

Peste noapte a început să plouă. Ploua când m-am trezit și temperatura scăzuse destul de mult. M-am gândit la ziua anterioară. Fusese aproape vară, părea de necrezut că s-a schimbat totul atât de repede și de drastic. Ar fi fost o zi perfectă pentru a urca la Veste Oberhaus, fortăreața de unde se vede cel mai frumos confluența celor trei râuri: Dunărea, Inns și Ilz. Se spune că Ilz e negru, Inn albastru și Dunărea, ei bine, Dunărea e maro. Dar asta nu înseamnă neapărat că e murdară. Andrei Șarîi, în cartea „Dunarea. Fluviul imperiilor”, explică acest fenomen: Dunărea primește de la afluenți atât apă, cât și particule de sol cu loess, un praf silicos și argilos. Fiecare metru cub de apă conține două sute de grame de nămol, un nămol care are sarcina de a absorbi metalele grele și tot felul de alte chimicale din apă. După ce afli asta, dacă tot nu ți se pare mai frumoasă Dunărea, măcar o găsești inteligentă. Dar n-aș putea să-ți spun cum arată cele trei culori privite de sus, combinația nefericită dintre micul meu accident și lipsa de entuziasm în cazul Petrei ne-au întârziat și ne-au făcut să pierdem ultimul autobuz spre fortăreață. Iar pe jos nu se punea problema să încercăm. Ne-am plimbat în schimb prin oraș, toropiți de un soare orbitor și târând după noi o lipsă de chef intitulată adolescență. Doar în interiorul catedralei Sf. Ștefan, ce găzduiește cea mai mare orgă din Europa, am găsit răcoare. Era lumină și înăuntru, mai multă decât găsești într-o catedrală sau o biserică, poate de la vitraliile înalte sau poate de la pereții albi bogat ornamentați cu stucaturi și picturi în culori vii. Se simțea mâna și stilul italian, ca și cum Roma și-ar fi mutat niște metri pătrați de baroc în Passau.

Foamea ne-a apucat la o oră complet nepotrivită. Nu era nici prânz, dar nici cină, restaurantele erau goale și nu aveam șansa de a ghici care e mai bun după numărul de turiști sau de localnici de la mesele lui. Alex a început să caute recenzii pe internet, ceea ce putea fi garanția unui drum complicat până la cine știe ce cârciumioară despre care nimeni nu spune că s-a închis, între timp. Iar ca tabloul culinar să fie complet, Petra avea poftă de pizza. Pizza în Germania, Petra? s-a revoltat Alex. Da, și ce? Mi-e poftă de pizza, asta e ceea ce aș mânca acum, a răspuns ea, fără să mai lase loc de negocieri.

Am trecut pe lângă primărie și am zăbovit puțin în fața ei, pentru a constata că inundația din anul 2013 a fost cea mai mare dintre toate, excepție făcând doar 1501. Pe strada care urca în dreapta primăriei, ne-a ieșit în cale un restaurant cu o identitate ușor ambiguă, ceva între mânăstire și ristorante. Eu și Alex am avut ceva rețineri, Petra s-a arătat imediat încântată: Uite, vedeți? Putem mânca pizza, e italienesc, trebuie să fie bună.

Am lăsat armele jos și ne-am așezat la o măsuță afară. Chelnerițele purtau un fel de robe călugărești și, după ce am comandat în engleză, au început să ne vorbească în italiană. Cred că erau convinse că suntem italieni și nu ne-am chinuit să le stricăm plăcerea. Ba mai mult, Alex, căruia îi place italiana și știe câteva cuvinte, a intrat imediat în joc.

După masă Petra s-a declarat obosită și a trebuit să apelăm la google maps ca să îi dovedim că până la promenada de lângă Inn erau doar câteva minute de mers. Măcar acolo să ajungem, dacă toate celelalte planuri au picat. Ne-am propus să mergem pe malul lui Inn până ce aceasta se întâlnește cu Dunărea, o plimbare scurtă. Studenții studiau la malul apei, cuplurile se plimbau ținându-se de mână, câțiva tineri slabi și cu părul lung împletit în codițe mergeau desculți și vorbeau tare, într-un parc niște acrobați amatori tocmai întinseseră o sfoară între doi copaci și încercau să pășească pe ea. Apele râului se deplasau cu viteză și i-am privit cu admirație pe cei care vâsleau cu aparentă ușurință, în caiace. Pe malul opus, luminată de ultimele raze de soare, se vedea Mânăstirea Mariahilf, un important loc de pelerinaj.

Când am ajuns în locul în care Innul se întâlnește cu Dunărea, lumina s-a schimbat, vântul a ridicat praful și aerul s-a răcorit brusc. Se anunța ploaia care a venit noaptea și a continuat să bată cu îndârjire în ferestre, până dimineața.

Am stat o vreme și am privit acoperișurile ude, de la geamul înalt al camerei. Petra dormea încă, Alex ieșise să cumpere ceva pentru micul dejun. Mi-am amintit de ziua în care am mers cu Ina, prietena mea motociclistă, spre Donaueschingen, locul din care romanii au decis că izvorăște Dunărea. Era a doua excursie pe care o făceam împreună pe motociclete și de data aceasta ne propusesem să mergem pe tot parcursul Dunării, de la izvoare până la vărsare. N-a fost să fie până la vărsare pentru că la întoarcere, când am intrat în România am știut că nu mai pot să stau nicio clipă fără Alex și Petra și am tras o linie cât mai dreaptă pe hartă până acasă, cu tot dorul strâns în aproape trei săptămâni de absență. Dar pe la începutul aventurii, când plecasem din Linz spre Donaueschingen, în toți cei patru sute cincizeci de kilometri ploaia nu ne-a dat nicio clipă de răgaz. Era tot mai, o lună care poate fi destul de rece în Germania, mai ales atunci când plouă. Autostrada aglomerată, mașinile care transformau praful într-o mâzgă și o aruncau fix în vizierele noastre, lipsa de vizibilitate, toate laolaltă transformaseră ziua într-un coșmar. Singurele momente fericite fuseseră acelea în care ne privisem una pe alta și izbucnisem în râs sau când ne încălzisem mâinile ude și tremurânde în jurul unei cești cu ceai fierbinte, lăsând în urma noastră veritabile bălți. De data aceasta nu ne grăbeam, aveam timp să așteptăm puțin și să sperăm că va trece, măcar să nu plecăm gata uzi. În plus, în cel mai optimist scenariu, ne propusesem să facem cel mult patruzeci de kilometri, ceea ce n-ar fi trebuit să ridice mari probleme, chiar și într-o zi cu ploaie.

M-am desprins de geam și m-am așezat pe marginea patului. Am pupat-o pe Petra pe ochi și am anunțat-o că e vremea să se scoale. Genunchiul meu nu era mult mai bine, dar refuzam în continuare să mă gândesc că n-aș putea pedala. Nu se umflase și nu se învinețise, iar durerea eram pregătită să o suport. Nu venisem până acolo ca să abandonez înainte de a începe. Nu aveam de gând să mă sperii de un genunchi, o ploaie sau mai știu eu ce detaliu nesemnificativ. Habar nu aveam că ne mai aștepta o piedică, la scurt timp după ce aveam să plecăm din Passau.

Când am rotit aerul zilei de sâmbătă în pahar, acesta s-a rostogolit limpede și jucăuș, lăsându-mă să văd prin pereții de sticlă albastrul intens al cerului, verdele disciplinat al viilor și strălucirea bobițelor mici și îndesate, de pe ciorchinii gata de cules. I-am adulmecat buchetul delicat și am pornit din nou să pedalăm, alături de CarpatBike, într-o nouă experiență Bike&Wine și cel mai frumos traseu de până acum, printre colinele din Dealul Mare.

Punctul de pornire și revenire a fost Crama Vitis Metamorfosis, în Vadu Săpat. Am pedalat printre vii și pe șosele puțin circulate, pe un traseu ce, spre deosebite de cel încercat acum două săptămâni, a fost lipsit de pietriș și praf. E adevărat că și de data aceasta am avut câteva dealuri care au stors mustul din noi, dar și când am dat de vale, ne-am rostogolit ca boabele rotunde și pârguite de struguri, unii mai repede, alții mai prudent, după cum ne era soiul. Eu am coborât încet, dar cântând – și nu te gândi că am băut înainte, degustarea abia urma să înceapă, la final de tură.

Nu numai traseul ne-a plăcut cel mai mult, din toate propunerile de Bike&Wine de până acum, ci și generozitatea degustării în sine, pentru care trebuie să lăudăm echipa de la Metamorfosis. Nu mă refer la cantitatea de vin, nu mergem niciodată la o degustare pentru a goli multe pahare cu vin, dimpotrivă, ne mulțumim cu o gură sau două din fiecare sortiment prezentat, cât să ne facem o idee și să știm ce cumpărăm pentru acasă. M-a surprins în mod plăcut combinația culinară de pe masă, cu brânzeturi, clasica pâine cu ulei de măsline, dar și tartine sau mezeluri, toate foarte bune. Ca să acorzi atenția cuvenită un vin, nu ai nevoie să te îndeși cu mâncare, dar când deguști după 23 de kilometri de pedalat, parcă simți nevoia de ceva care să îți încânte și stomacul, nu doar papila.

Nici vinurile care ni s-au perindat prin pahare nu ne-au dezamăgit. A fost o idee bună să începem cu un cupaj de Muscat Ottonel și Tămâioasă Românească din 2016, sec, aromat și revigorant. A urmat un Sauvignon Blanc din Via Colțul Pietrei, foarte plăcut și un Rozé peste care am trecut destul de ușor cu vederea, așteptând apariția vinurilor roșii. Feteasca Neagră 2015, din Viile Metamorfosis, s-a prezentat cu demnitate, chiar dacă zgomotul de fundal depășise un nivel acceptabil, grupul nostru fiind alcătuit în mare parte din chinezi care, din punctul meu de vedere, ar fi putut să rămână și afară să mănânce. Nu vreau să fiu rea, dar rar mi-a fost dat să întâlnesc călători cu mai puțin bun simț, mai ales la un astfel de eveniment. Am reușit să încheiem degustarea cu un Syrah 2015, din Via Colțul Pietrei, din care țin minte mai degrabă personalitatea, decât aroma, dar cred că nu e vina vinului, ci a bruiajului. Alex spune că i-ar mai fi dat niște timp, să se maturizeze. Am luat destule sticle și pentru acasă, ca să încercăm în liniște câteva nume de la Metamorfosis despre care am auzit numai de bine, printre care Cantvs Primvs Cabernet Sauvignon 2012, Cantvs Primvs Fetească Neagră 2013 și Vila Marchizului Negru de Drăgășani 2015. Imediat ce le savurăm, revenim cu impresii și detalii pe pagina noastră de facebook dedicată, LumeaVinurilor.

Înainte să închei, aș vrea să te invit să afli mai multe despre povestea familiei și orientarea Cramei Metamorfosis către sustenabilitate („primele vinuri Eco Viile Metamorfosis au fost lansate în 2014 şi vor reprezenta în viitor aproximativ 25% din producţiile de anuale”). Am plecat de acolo cu o impresie foarte bună și suntem siguri că vom dori să revenim. Poți și tu să te programezi la o vizită și degustare, ai detalii aici.

Mulțumim CarpatBike pentru acest cupaj inspirat de vin, dealuri și pedale. Sper să nu-l țineți prea mult în baric și să mai scoateți și alte idei la degustat, pentru că mai vrem!

Text: Roxana Farca

Foto și video: Alexandru Farca